plecarea ioanei

îţi aduci aminte pierre de tipa aia care pleca des în călătorii toţi ne băteam joc de ea
îşi pregătea bagajul foarte atentă îşi făcea liste cu ce are de luat cu ce nu are de luat
liste cu prieteni de sunat şi spus la revedere liste cu lucruri de cumpărat cu lucruri de uitat
liste peste liste peste liste carneţele întregi cu desene adrese şi liste

noi râdeam şi ne întrebam dacă şi-o fi luat batista cu ea

m-a sunat azi foarte de dimineaţă i-am răspuns avea o voce nedormită
mi-a spus plec măi elian şi plec fără liste iar asta m-a făcut să zâmbesc tâmp şi somnoros
încă un om care pleacă până la colţul străzii eh ăştia care nu ies niciodată din oraşele lor
pentru că le e frică plictiseală sau lene au joburi au case legate de glezne cu lanţuri au rânjete stranii decrepite bolnave
au o viaţă de căcat pe care şi-o poartă papion sau talangă la gât şi vacanţe mai urâte decât zilele lor lucrătoare
au de toate pentru toţi şi nimic pentru ei nimic de luat de dat de primit de restituit
am râs şi am întrebat-o dacă totuşi are batista la ea

acum 5 minute mi-a spus un prieten că tipa aia chiar a plecat
îl sunase peste noapte să-l întrebe de mine pe unde sunt ce fac
de ce nu-i răspund la telefon că ea pleacă
şi nu pleacă în vacanţă pleacă de tot cică plecările sunt bune
atunci când le faci pentru totdeauna când nu te mai întorci
spunea că a învăţat asta din poeziile mele
pierre auzi tu din poeziile mele

stau acum şi mă întreb
ce dracu am scris eu prin poeziile mele
şi de ce există oameni care pleacă după ce le citesc

mă mai întreb dacă oamenii pleacă sau se întorc de fapt
când îşi bagă picioarele în ea de lume şi-o pun pe cap joben sau pălărie cu franjuri
urcă în ultimul vagon al primului tren cu un zâmbet întins ca un ruj ieftin pe toată faţa
şi plecaţi sunt fără întoarcere

şi chiar aşa mă pierre
crezi că şi-o fi luat batista cu ea
eu spun că da
sau poate nu
cine să ştie

ascultă acest text în lectura autoarei

odată demult la celălalt capăt al lumii

“cândva, când castelul în flăcări era şi grăiai omeneşte:
Iubito…”-Paul Celan

e frig în lume şi-n fiecare om un soare mic şi-al nimănui deschide ferestre
las la o parte întunericul străbat coridoarele alunec uşor înspre capăt
te vei recunoaşte îţi spun te vei recunoaşte în aceste semne prevestitoare

cine e cel care spală pietrele
cine e cel care îmi ţese cămaşa pentru somnul de veghe
stăm singuri la masă în jurul nostru înserarea ca o patimă neagră

o tavernă zgomot de fond samovarul cu sclipiri argintii
bem din cupe înalte vin rubiniu trec oameni vii peste umbrele noastre
3 nopţi şi-o singură zi la marginea lumii
acolo unde corăbiile ne-au adus din greşeală
acolo unde ciudatele flori ale nopţii cresc din nisipuri
şi pletele nu albesc niciodată şi trupurile rămân pe veci călătoare

pământurile noastre le-am dat cu împrumut altora mai săraci şi mai tineri
istoria s-a legat cu lanţuri de noi şi urlă despletită-n pustiu neauzită de nimeni

vântul intră prin ungherele pline de praf şi cenuşă ale memoriei un ospăţ regal
o lumină densă cuceritoare şi aspră valuri de fum o mână pe umărul meu
pornim în lungi cortegii spre moarte dinspre ocean se aud mările risipite în trupul său generos
trecem întâmplător şi împreună printre oameni şi pietre zorile ne găsesc departe
n-am îngenuncheat nu ştiam cum n-am învăţat la timp resemnarea

____________________________________________

era într-o zi de luni când am coborât în sala de aşteptare
ochelari negri blugi decoloraţi tenişi albi
cămaşa ţesută de tine în nopţi prelungi de aşteptare cu samovare şi fum

de fapt aş fi vrut să îţi scriu o telegramă

sunt bine.stop. plec spre capătul lumii. stop. nu am trecut niciodată pe aici deci nu pot să te iau cu mine. stop.

- – - – - – - – - – - – - – - – - – - – - – - – - – - – - – - – - – - –

apoi au venit alte vremuri mai complicate
inutile precum poemul acesta pe care cât de curând am să-l uit

ascultă acest text în lectura autoarei

_ _ _ _ _ _________

Mylene Farmer-Regrets

omul care pleacă

“uneori dragostea revine ca amintirea fratelul mort într-un război disperat şi absurd”-Traian T.Coşovei

iată acum mâna mea strălucind prin aerul serii
o mai albă certitudine nu mi-a fost dat să găsesc
sunt om şi scriu aceste cuvinte pentru cel care am fost
sunt omul care pleacă în fiecare zi din trupul său
departe cât mai departe în lumina stranie care coboară
peste acoperişurile roşii ale oraşului

ah
disperarea nopţilor crude când te vezi părăsit de toţi şi de tine
când nu te mai poţi întoarce în niciun loc de pe lumea aceasta
când nu mai poţi pleca de niciunde când târziul ţi-e o haină prea grea
aruncată pe umerii firavi o haină murdară şi ruptă hidoasă şi tristă
când te întrebi dacă există drumuri care duc înspre lună
singurul loc în care poţi să mai ridici ţări şi oraşe nelocuite de oameni

ah
dimineaţa înfigându-ţi cu foame colţii în gât frica ieşind din subteranele morţii
teama de oameni de zgomot de viaţa care năvăleşte prin pereţi prin uşa închisă
prin ferestrele cu jaluzelele trase prin podea prin tavanul înalt
strigătul oprit pumnii strânşi nesfârşitele coridoare ale aducerilor aminte
şi nu mai ai aer şi te închizi atunci în propriul trup
ca într-un loc din care poţi să fugi oricând spre mai departe

la capăt la capătul tău la capătul lumii sfâşiat rupt praf cenuşă dezastru
te-au băgat în tipare în biografiile lor săltăreţe te-au iubit până la moarte
până ce nu a mai rămas nimic din ei doar tu la capăt la capătul lumii la capătul tău

ah
oboseala care aduce sfârşitul
au să te arunce străinii sub pietre
şi odată cu tine toate cuvintele tale vor tăcea
ca şi când nici nu ar fi fost rostite vreodată

atât sunt
un om care pleacă în fiecare zi din ce în ce mai obosit
spre departe

ascultă acest text în lectura autoarei

Janis

Solitude

groparii sunt beţi şi cireşele coapte elian
printre oameni şi pietre e linişte şi e bine
aici în după-amiezele duminicilor tale
atât mai eşti un cuvânt rostit literă cu literă pe îndelete
atât mai eşti un funigel ascuns într-o rază de soare

există viaţă chiar dacă mult prea departe
există paznici ai subteranelor noastre

vin seri urcă alene pe treptele hipnoticelor cetăţi
vin seri cu emoţie picurată-n auz
adie printre oameni leneşa noastră uitare
cresc ierburi înalte până la cer
e cald în lume frigul stă ascuns în tavernele nordului
în ceainăriile ruseşti în samovarele ruginite ale nopţilor noastre îndepărtate

trece prin lume singurătatea
îi vom ieşi înainte cu mâinile curate

ascultă acest text în lectura autoarei

recunoaşteţi personajele?

ei, cine e cel fără plete care stă în picioare la masă şi vorbeşte? ciiineeee? ciiineeee? ciiineeee? hai să vă ajut, că nu ghiciţi nici într-un veac de-acu’-nainte
e tunsul de victor potra
mda, din păcate s-a tuns, eu militând constant pentru pletele masculine consider acest fapt demn de un scurt moment de reculegere
)))))))))))))))

eu sunt acea jumătate de faţă misterioasă care străluceşte în umbră cu atâta graţie şi inefabilă splendoare

e şi vecinu’ ghika prin peisaj(tot în umbră, deh, noi ăştia maleficii din umbră, cum ar spune unii şi alţii…)

poza e de aseară din Iron City unde ne-am dus să-i vedem în acţiune pe cei de la Bocancul Literar, ne-au primit super fain, oameni frumoşi, deschişi, foarte sociabili

am văzut că au scris aici o cronică a întâmplării

iar AICI se pot observa şi degusta pe îndelete mult mai multe poze realizate de doamna Emilia Dănescu

Cri Gri lansează “11 Povestioare”

Trupa Cri Gri îşi va lansa cel de-al treilea album “11 Povestioare” în cadrul unui concert susţinut marţi, 9 iunie, de la ora 19.30, la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti.

Iată şi componenţa formaţiei:

Ştefan Mardale- voce şi chitară bas
Cătălin Ştefănescu- chitară
Daniel Ivaşcu- percuţie
Zsolt Bara- chitară

Trupa a fost înfiinţată în ‘96 de către Ştefan Mardale(bunul şi vechiul meu prieten ), stilul lor e unul rock cu accente folk, blues şi prog. În 2003 au scos primul album, “Glas de peşte”, iar în 2006 al doilea, “Urma de mâine”, au mai trecut 3 ani şi iată-i pe cei de la Cri Gri ieşind pe piaţă cu “11 Povestioare”.

Seara de marţi se anunţă a fi una a muzicii de calitate pentru cei care vor ajunge la concertul celor de la Cri Gri. Sper din tot sufletul ca noul lor album să se bucure de o primire cât mai bună. Merită. Eu cel puţin l-am ascultat şi mi-a plăcut.

prima zi a îndepărtărilor noastre

motto: “eu duc pe umeri steagul singurătăţii şi nu-l duc spre locuri de desfătare”-Ion Mureşan

strigătul

gura cui îmi rosteşte cuvântul? între ziduri e seară deja
trupul bărbatului meu luminează ascuns în pământuri
memoria devine un câmp la marginea oraşului
îmbătrânesc între lucruri necunoscute

resemnarea

un animal bolnav resemnarea
adulmecă nopţile noastre le îndepărtează
atingeţi vă rog acest exponat de muzeu
el vă va fi recunoscător într-o zi
va arunca peste voi năvoadele uriaşe ale uitării de sine

pumnul prin zid

degete bolnave subţiri albe voi muri fără să înţeleg de ce scormoniţi
prin ungherele cerului prin creierul amorţit de durere prin pământurile sterpe ale nordului
cum spălaţi voi la izvoare cămăşi însângerate rufe celeste panglicile de fum ale iluziei
pumnul prin zid niciodată pentru că zidul este tatăl şi noaptea
este pâinea copiilor săraci şi orfani
pentru că zidul este viaţa care nu ţi-a fost încă-ndeajuns
eşti chiar tu într-o noapte cât mai departe

o linie subţire e realitatea

aici lângă un bărbat cu nume de casă aştept încă întoarcerea fratelui din lungile sale călătorii
când va ajunge palid şi obosit înspre seară îl voi lua de mână şi vom salva lumea
ştiu că realitatea e doar o linie subţire dacă închizi ochii devine un punct
ce hâdă e speranţa ce oribilă certitudinea cât de febrilă trecerea
ca o absenţă

somnul

vei auzi din nou vântul prin odăile albe
vom porni la vânătoare în zori odată cu primele semne ale oraşului
unde eşti tu sufletul meu în care parte a lumii şi pentru cine îţi tremură glasul?
somnul acoperă imensele câmpuri de gheaţă
va lăsa el tăcerea să ne îngroape
singuri
departe
?

aşa a fost
prima zi a îndepărtărilor noastre

ascultă acest text în lectura autoarei