un punct desenat cu stiloul pe nas

în copilărie fratele meu Ion îmi desena cu stiloul pe nas
un punct albastru
atunci fugeam să privesc soarele printr-o frunză de viţă de vie
de pe ultima treaptă a scării din lemn care ducea înspre podul casei
iarna era mai greu urcam foarte încet
uneori cădeam şi o luam de la capăt
mereu ajungeam acolo sus
şi mereu îmi era teamă să mai cobor de acolo
atunci
fratele meu venea şi îmi striga râzând
nu-ţi fie frică eu sunt aici hai coboară
alunecam pe scările alea
şi el mă prindea apoi mă arunca până spre soare
uneori cred că nu am mai reuşit să ies din soarele acela

anna cânta la pian Ion desena apoi elefanţi albi cai păsări lei îmblânziţi
o menajerie întreagă
şi foarte multe pătrate
în care aşeza cuvinte pentru vremea de acum

toamna cobora peste noi cu o blândeţe fără de seamăn
ne imaginam că suntem nemuritori
mai ales pe la ora amiezei
când oraşul devenea un funigel rătăcit

cu punctul desenat pe nas de fratele meu
am trecut prin lumea aceasta fără de seamăn
am cântat pe la porţi ce păreau pentru alţii închise
şi ele mi s-au deschis întotdeauna
am intrat în case albe sau negre
în cutii de chibrituri sau în castele imaginare
mereu am călătorit prin ochii oamenilor deschişi înspre mine
mereu am plecat mai departe

am învăţat de la Ion fuga renunţarea uimirea
le voi duce cu mine spre capătul nopţii
am învăţat de la el că toate cuvintele noastre sunt
doar fum ceaţă şi îndepărtare
în ele te poţi ascunde ca într-o poveste cu scară de lemn şi soare
colorând fantastic o frunză de viţă de vie

a rămas doar un punct albastru desenat cu stiloul pe nas
oricât de mult mi-aş dori uneori
el nu se va şterge odată cu vremea

de exemplu
să spunem aşa
într-o sâmbătă oarecare
priveşti peste acoperişurile unui oraş care nu mai există
atunci poţi observa doi oameni
cu aripi transparente şi uriaşe
ei acoperă cerul
suntem noi

de exemplu
să spunem aşa
eu desenez acum un pătrat
în el pun cuvinte la întâmplare
cuvintele nu se pot observa
dar
se vede cu sufletul liber
un punct strălucitor şi albastru
desenat cu stiloul
pe un nas de copil

ascultă poezia în lectura autoarei

Fields of Gold- I Muvrini & Sting

solitude

ziua 12

B. a plecat iar în Turcia.
Un sfârşit de săptămână care va fi cu siguranţă tăcut şi va trece la fel cum a venit.
O apăsătoare senzaţie de pustiire şi de pustietate şi peste toate o singurătate perfectă.
Marea mea iubire pentru oameni începe să îşi piardă din consistenţă. Probabil e doar un moment, ar fi bine.
Cred că voi ieşi mâine şi poimâine prin oraş, nu ştiu, am să văd, mi-am cumpărat o mulţime de cărţi pe care nu am apucat să le citesc.

Săptămâna viitoare, joi, plec pentru o zi la Braşov la lansarea volumului lui A.M., sunt sigură ca va fi frumos.

Am vorbit cu Ş.D. spunea ca s-ar putea să vină mâine prin bucureşti dar nu prea cred.
Cartea lui şi a lui A. e gata, am înţeles că prin septembrie urmează să apară, abia aştept să o citesc, sunt sigură că e o carte bună, amândoi scriu bine şi au accentele alea vii şi puternice, ardeleneşti.

Destul de multe e-mail-uri primite, se pare că sunt mulţi cărora textele mele chiar le spun ceva.

Săptămâna viitoare vine M., tipul din Franţa cu ecranizarea, nu am niciun chef de întâlnirea cu el dar asta e…Mă enervează că trebuie să discut despre personaj, în fond nu are decât să facă ce vrea…am să îi spun. Am ieşit deja din cartea şi lumea aceea, nu mai vreau să mă întorc şi n-au decât să facă din roman ce doresc ei. Să îl traducă, să îl ecranizeze, să îl arunce sau să îl vândă la tarabă. Numai să nu îmi mai vorbească despre el. Şi să mă lase în sălbăticia mea în pace cu toţii. Chiar nu mai vreau să aud de romanul acela idiot care mi-a consumat 8 ani aproape.

Îmi vine să îmi bag picioarele în tot ca de obicei dar nu o fac, tot ca de obicei.

Ar fi bine să vină şi F.C. cu mine la Braşov, nu prea îmi place să călătoresc singură cu trenul. Am vorbit cu el azi la telefon şi spunea că e posibil.

În rest toate bune şi frumoase ca mine , sunt iar sănătoasă şi desigur asta e cel mai important.

într-o miercuri prin luna lui august

din cuvinte am construit oraşe avione şi trenuri
bărci albe şi turnuri cu vedere spre nord
într-o zi am plecat din ele în altă zi ne-am întors
era toamnă prin septembrie parcă nici nu mai ştiu
cu siguranţă însă era tare de mult
mai ştiu că tot alergam înspre noapte
căutând licurici

prin fereastră intră acum o pasăre cântătoare
îi dau apă şi o trimit mai departe
ajunge apoi şi la tine
îţi spune
am trecut pe la ea
dar nu mai era acasă de mult

jaluzelele trase ca un semn de mirare
uşa închisă cuvintele toate răsturnate pe masă
o luăm de la capăt
într-o miercuri prin luna lui august
privim deodată spre noi
cum trecem prin nişte oraşe ciudate
luăm bărci avioane şi trenuri
urcăm în turnuri cu vedere spre nord
şi tot aşa până spre noapte

ascultă poezia în lectura autoarei

Florin Chilian-chiar dacă

ronduri bucureştene

lui Mury

doar simulări
nici nu am trăit îndeajuns nici nu am scris până la capăt
suspendaţi în lumină asemenea funigeilor toamna
mai prelungim cu un vers sau cu o nouă şi plictisitoare iubire
întâmplarea şi acoperişurile ei fosforescente

când trecem pe străzile mici şi umbroase ale oraşului
doar atunci ochii ne încep a lumina
mâinile desenează ferestre deschise şi poduri
intrăm prin crâşme în care poeţi fără bani ridică jobenuri şi ne salută fratern
bem cu ei şi povestim despre cum se vede soarele din partea cealaltă a străzii
de parcă am fi la ema într-o poveste demult întâmplată
da la ema în cafenea aia din cluj cu desene ciudate şi voci baritonale târzii
sau la port au prince în barul lui noemi cea cu ochi de cafea

trecem mai departe intrăm în marile bulevarde cu teamă
zgomot puternic vitrine şi feţe fără culoare
oameni pitici închişi în renunţări uriaşe claxoane şi trafic intens
la capşa tăcere în pasaj la victoriei deodată o piruetă şi seara coboară
mai vie decât toate cuvintele noastre mai dulce decât amnezia pe care o aştepţi
cu nerăbdarea celui care tropăie mărunt prin lumi anxioase

ne reîntoarcem apoi la rondul de noapte
şi ne spunem încă o dată
da noi nici nu am trăit îndeajuns
noi nici nu am scris până la capăt

ascultă poezia în lectura autoarei

cartolină

se va spune şi despre noi că am trecut
pe unde n-au mai trecut alţi oameni înaintea noastră
se va spune desigur că am intrat în arămiul toamnei
şi nu am mai plecat de acolo
se vor spune multe cuvinte
se vor schimba impresii cartoline sepia nasturi de tablă

într-o zi ca toate celelalte
se va spune şi despre noi că am intrat
cu multă sfială în pădurea de mesteceni
şi că am privit de acolo spre caii cei liberi
sălbatic alergând asemenea nouă
printre norii fantastici

verde iederă triste liane mici portocali amari dând în floare
o vegetaţie luxuriantă 4 pete strălucitoare de sânge
o batistă cu dantela îngălbenită un felinar luminând la-ntâmplare
atât va rămâne din ziua aceea când se va spune şi despre noi
că am aprins prea multe chibrituri
în van la marginea lumii

cântecul nostru e mut dar nu îşi cere iertare
el trece lunatic dincolo de stepele uriaşe
dincolo de siberiile târzii şi de zăbrelele albe
el doar trece
şi nu se va mai întoarce la noi
niciodată

ascultă poezia în lectura autoarei

donşoar dănuţ

uite-mă pe mine acum 15 ani, sunt aşa de serioasă pentru că făcusem poza pentru buletin şi fotograful mi-a spus să mă gândesc la ceva serios, să nu mai râd că nu dă bine şi nici nu se faceeeee

tiii, cred că m-am făcut mai frumoasă între timp şi eu dacă spun o treabă aşa e

Hey You-Pink Floyd

Hei tu!

Hei tu, de acolo, din frig,
Însingurat, îmbătrânind,
Poţi să mă simţi?

Hei tu, care bântui pe coridoare
Cu picioarele roase de mâncărimi şi cu zâmbetul ofilit
Poţi să mă simţi?

Hei tu,
Nu-i lăsa să îngroape lumina!
Nu renunţa fără luptă!

Hei tu, însinguratule,
Care stai dezbrăcat lângă telefon
Nu vrei să mă atingi?

Hei tu, care ţi-ai lipit urechea de Zid
Aşteptând o chemare,
Ai vrea să mă atingi?

Hei tu, vrei să mă ajuţi să car stânca?
Deschide-ţi inima:
Mă întorc acasă …

(Dar nu … n-a fost decât o iluzie
Zidul era prea înalt
După cate se vede…
Oricât s-a zbătut
Nu s-a putut elibera
Şi viermii i-au ronţăit creierii)

Hei tu, mereu pe drum,
făcând numai ce ţi se spune
Ajută-mă!

Hei tu, de dincolo de Zid,
Care spargi mereu sticle
Ajută-mă.

Hei tu,
Nu-mi spune că nu mai e nicio speranţă
Împreună vom răzbate,
Înstrăinaţi ne prăbuşim.

(traducere de Şerban Georgescu)