plicul deschis nicio scrisoare

râioasele anotimpuri trăgându-şi sufletul peste noi
valeţi mai trişti nu am avut niciodată
Doamne Dumnezeul meu unde îmi e colecţia de cutii
şi chibriturile unde îmi sunt

marile bulevarde cu toate luminile stinse
şarpele alb al casei devenit acum doar un căpcăun plângăcios
îi dau castronul meu cu cereale şi lapte
îi dau îngerul bibelou de faianţă primit cadou de ziua-noapte a mea acum 39 de ani aproape
îi dau ce vrea el numai să tacă să plece să nu-şi mai fluture zdenţele chinuite pe aici

încă o dimineaţă la castel te citeşti în poeziile scrise de alţii
rânjetul tău urcă munţi străbate câmpii înoată în fluvii şi oceane planetare
oamenii fără cuvinte şi degetele lor scârboase încleştate pe gâtul poeziei
nu-i desprinzi de acolo nici cu forcepsul sau cu dalta

carne de om tânăr sfârâind pe grătare în faţa blocurilor româneşti atât de reale
prin ochii încercănaţi emo ai copilelor îmbrăcate în negru fără vreo noimă trec avioane
să nu tragi cu praştia-n ele au să cadă şi nu e regulamentar permis

intră seara în zi cum marfarul într-o gară de lux

intră versul meu în tine cum cuţitul în pâinea cea neagră a muncitorului pe şantier

intră moartea în om şi intră degeaba el a plecat de acasă

plicul deschis nicio scrisoare
doar plicul deschis şi aruncat apoi la întâmplare într-un sertar plin cu epistole necitite

ascultă poezia în lectura autoarei

5 cântece pentru adus cuvintele înapoi

1.
se mai întâmplă

nu îmi folosesc la nimic cuvintele pe care nu reuşesc să le spun
în ultimul timp aprind lumina inutil nu mai sunt aici
stau în faţa unei zile pe care nu mi-o doresc ea tace şi mă priveşte absentă
ca o femeie încă frumoasă ca un bărbat bătrân puţin trist

o singură zi care se tot repetă aceeaşi indiferentă şi perfectă zi

nu cu siguranţă nu e aşa
nu începi să iubeşti lucrurile sau oamenii doar atunci când le pierzi
începi doar să îţi iubeşti disperarea greţoasă plictisul ochii încercănaţi ridurile şi rictusurile

ce nu e iubit la lumina zilei rămâne la fel de neiubit şi în întunericul nopţii

nu trebuie să curgă sânge pentru ca să poţi scrie şi spune cuvinte
nu trebuie să locuieşti în anxietate sau în depresie ca să poţi striga despre moarte
nu trebuie să se întâmple nimic toate cuvintele ne locuiesc
atunci când pleacă de la noi e semn că nu mai suntem o casă primitoare

2.
eu nu scriu poezii

Sălbăticiunea Mea doar naşte uneori semne
bune pentru îmblânzit Oraşul în care trăiesc singură
mereu am fost mireasa din somnul cuiva şi mereu am stat
decoraţie ieftină la pieptul răniţilor în războaie secrete

3.
o, tinereţe a mea în armură strălucitoare

până aici ai călătorit alături de mine şi nu te-am iubit dar m-ai adorat
nu te-am căutat şi nu te-am dorit dar m-ai tulburat îndeajuns
pentru ca să pot renunţa şi la tine acum

4.
aproape bătrân

cât de mult mi-am dorit senectutea albul pletelor şi odihna ei
mereu i-am alergat în întâmpinare cu un pachet sub braţ
în care păstram cu o tămăduitoare speranţă şi cu multă grijă
tutun fotografii sepia cartoline şi-o pipă din spumă de mare
cred că nu voi ajunge niciodată la ea dar sunt deocamdată
un om aproape bătrân iar asta ar trebui să îmi fie îndeajuns
o jumătate de drum e mai mult decât nimic

5.
cuvinte cuvinte doar alte şi alte cuvinte

e bine că nu am văzut ruinele caselor prin care am trecut
nici ochii stinşi ai oamenilor pe care i-am părăsit la timp mereu nepotrivit
e bine că sap galerii subpământene pentru orbi
şi că uneori cânt cu voce tare şi puternică pentru surzi

ascultă poezia în lectura autoarei

vintage postcards(2)

vintage postcards(1)

The Arcade Fire – Rebellion

Bon Jovi – It’s My Life

din însemnările unui călător înspre capătul nopţii(lamento)

atât de mulţi oameni clipind scurt într-o ţară cu jaluzelele trase
nu înţeleg nimic din tremurul genunchilor din zgomotul permanent al străzii
din răsuflarea fierbinte a zilei de astăzi ce cade ghilotină pe gâtul fragil
fac parte din grupul oamenilor care tac nu aplaudă

să îţi cinsteşti morţii copile să nu îi laşi plecaţi din lumea aceasta prea singuri

ne observăm unii pe alţii
ne studiem
cu dragoste
cu ură
sau
cu indiferenţă mimată
dar
ne observăm
ne studiem unii pe alţii
iar asta ar trebui să fie îndeajuns
pentru a trece dincolo de vămile timpului nostru

atât de mulţi oameni care nu au nimic de spus dar spun
care dorm o vreme în biografii liniare cuminţi
şi mor apoi odihniţi răsuflând uşuraţi
milioane de oameni care iau cerul uşor pe umerii lor
priveşti înspre ei şi taci
i-a înţelepţit Dumnezeu

să îţi cinsteşti morţii copile să nu îi laşi plecaţi din lumea aceasta prea singuri

am văzut oameni sărbătorindu-şi condamnarea la moarte
oameni vânzând în piaţa publică sufletul pruncilor care au fost
oameni pentru care sărăcia disperarea dezgustul erau jumătate din pâinea cea de toate zilele
am văzut oameni şi am stat lângă ei pe bordura unor zile gri fără nicio lumină
i-am iubit după ştiinţa şi priceperea mea n-am renunţat la ei
când cocoşii au prins a cânta înspre capătul nopţii
când s-a îngustat drumul
când ochii au obosit şi trupul s-a împuţinat
am rămas singur
acum în timp de pace sap tranşee
desigur inutil
dar
atât de frumos

ascultă poezia în lectura autoarei

să pleci la drum pe înserat

nu doar mie îmi este străină singurătatea ce respiră prin odăile toamnei
frumuseţea ei îndepărtată aura trupului ce a fost cândva al unui copil
în aşternuturile dimineţii în straiele moi ale amiezii sau în foşnetul înserării
în toate acestea vie rămâne doar noaptea scrisă cu fragilitatea căderii în gol
cu arămiul fructelor coapte mult prea devreme

nu doar mie îmi este aproape singurătatea celor care nu mai au loc în pământ şi urcă în ceruri
stând la capătul zilei desfăcută descheiată neîncepută atât de blândă ispita cuminte fumându-şi ţigara
toate lumile aşternute covor la picioare toate luminile aprinse candelabrele sclipind princiar
o masă lungă la care stăm toţi în tăcere doar nimicul aici ridicându-se în spirale concentrice de fum

datori vânduţi albei întinderi de hârtie negre cerneluri transparenţe şi halucinante galopuri
ar fi bine să uiţi de toate acestea lacrimi de ocazie se mai găsesc prin bazaruri
o tâmplă mai nouă umeri mai tineri un trup mai puternic nu

o masă lungă şi albă la care ne-am aşezat fără nicio vină
când ne-am ridicat eram deja goi pustiiţi şi nu mai înţelegeam nimic din cuvintele noastre
am coborât deodată privirea în pământ şi am plecat mai departe
nu ne-am mai întors niciodată acolo trăiam deja într-o altă poveste

ascultă poezia în lectura autoarei

aceeaşi dintotdeauna femeie

sunt oameni care stau la pândă mereu
între pereţii unor întâmplări fericite şi rare
oameni care îşi leapădă în fiecare seară pielea îndelung tăbăcită
de îndepărtare de irosire de teamă
născuţi pe asfalt
între 2 staţii de tramvai sau între 2 scări de bloc învecinate
oameni transparenţi liniari încheiaţi la toţi nasturii
oameni cu flori la ferestre
cu grădini suspendate în ghivece uriaşe de plastic
cu acoperişuri de tablă şi mimici discrete

sunt întâmplări fericite şi rare
consumate elegant cu tacâmuri de argint cu şervet de olandă fină la gât
ele nu vin şi nu pleacă
doar te însemnează cu liniştea unui zmeu de hârtie
pe care îl porţi în alergare continuă printre vârste

sunt anotimpuri pe care le pierzi din nebăgare de seamă
nici nu ai şti ce să faci cu ele în ce parte a lumii să le ascunzi
mai bine aşează-te cuminte la pian şi cântă iar o sonată
numai bună de îmblânzit drumul
dimineţilor cu jaluzelele trase
după-amiezelor cu viţă-de-vie şi cristal de bohemia
serilor cu tutun de pipă şi zgomot de fond
nopţilor de borangic sfâşiat

………………………………………………

imaginează-ţi o lume
prin care să treci iar de mână cu el în tăcere
va fi îndeajuns ca să te naşti încă o dată
vei fi însă mereu şi mereu
aceeaşi
dintotdeauna
doar o femeie

bucureşti, 16 septembrie 2007…poezie scrisă atunci pentru cristian adusă aminte acum pentru Daniil

asculta poezia in lectura autoarei

lumină de septembrie stins

cum pleacă seara de la noi toate cuvintele pe care nu le-am spus peste zi
lungi caravane urcând anevoios înspre lună provincii de sunete fără înţelesuri exacte
cineva aşează funia pe gâtul delicat şi subţire al nopţii cineva tace ascuns într-un peisaj levantin

cum încolţeşte frica în ochii animalelor de pradă înainte de a-şi devora cu patimă victimele
tot astfel prin patria săracilor a dezumanizaţilor a târfelor şi a jucătorilor la ruleta rusească
visul se naşte mereu gata îmbrăcat în costumul cel bun pentru o moarte cât mai galantă

s-ar cuveni un imn cântat întru slava zeilor protectori ai alunecării spre ceaţă
desigur alămurile sunt pregătite duminica e trasă la scară desigur 2 paşi apoi 4 bătăi din picior
o piruetă şi jumătate din drumul spre risipire e deja străbătut nu-l vom urma spre mai departe

am trecut dincolo de colinele toamnei lumea e prinsă de vie într-un cântec spre miazănoapte
nesătulă şi tristă obosită şi înfrigurată făgăduită pierzaniei şi îmblânzită de timpuriu
da precum iapa cea priponită în mijlocul unui câmp de noapte fără stele deasupra
lumea cea prinsă de vie într-o fugă rotind sori niciodată întâmplaţi şi steaguri de luptă prea vinovate

o lungă descântare a trecerii apoi ca din senin un punct strălucitor care vrea să cuprindă întreaga poveste
dincolo de ziduri tocmai se naşte lumina unui septembrie stins

ascultă poezia în lectura autoarei