Balanţa(1992, regia Lucian Pintilie, după un roman de Ion Băieşu)-secvenţe

pălăria frumoasei doamne

acasă în vis(întoarcerea fiului risipitor de cuvinte)

aici eram viu dincolo de cartierele mărginaşe un om al nimănui şi al tuturor
cercuri în apă tinereţe a mea vândută regesc delicat traversând poduri
eu aici mor mi-am spus plină de viaţă aşteptând ivirea zorilor
doi paşi înspre lună încă doi înspre casa de ceaţă
stingher în oglinda azură departele zvon al întâmplării naşterii noastre

şi lăsam în urmă femei cu mâini transparente prelungi
bărbaţi uriaşi cu aripi de ceară cum iubirea lor călătoare printre stele departe
ţări fără nume străbătute ani la rând împreună

dreaptă amiază ne e dat să trăim acum chiar în mijlocul nopţii
masca ta e la mine umbli prin lume cu trupul sfâşiat de victorii niciodată-ntâmplate
din lumina altora te hrăneşti îndestulată fiinţă veştedă gloria ta ura ţi se revărsă şi înfloreşte
prin văzduhurile tandre-ale nopţii prin ungherele stranii ale visului

şi lăsam în urmă trupuri însângerate pietre pentru adus aminte întunericul
încăperi fără ferestre sărbători trase de cai negri înspre capătul lumii
eram zei şi habar n-aveam despre lucrul acesta eram zei şi bucuram oamenii
cu sălbăticia cuvintelor cu amărăciunea sclipitoare a zăpezilor şi pletelor noastre

şi ne-am întors acasă în locul naşterii dintâi şi de pe urmă
ca într-un loc străin săracul risipitorul şi fiul
nu mai era nimeni şi nimic pentru noi acolo
pe o piatră albă am stat şi am privit drumul
pleca de la noi înspre iarnă
nu se va mai întoarce şi nici nu îl vom mai urma
cu gândul sau pasul

(cum tatăl meu în chiar secunda naşterii mele a privit pe fereastră spre dricul ce tocmai traversa oraşul
tot astfel noi am oftat înspre zori fără teamă acesta era sfârşitul ne puteam întoarce la treburile noastre
nu se întâmplase mai nimic între timp)

ascultă poezia în lectura autoarei

4 poze fermecate şi una adevărată

după Gaudeamusul cel zgomotos am pornit şi noi, ca băieţii, prin oraş…fotografiile mi le-a trimis acum frumuşelul de Cătălin pre numele lui cel de toate zilele Cătălin Găian Konig, azi le-am primit azi le “prezint” :

ei, dragii danului, să vă spun cine e aici: în primul rând sunt eu Dănuţ-Împărat cu agrafă şi tuns(hmmm, tuns rău de tot da’ creşte părul la loc, nu-i problemă, până fac 40 o să am iar codiţe ), mai e Ela(Daniela Luca, fata asta întotdeauna iese faină de tot în poze, nu ştiu zău cum face), apoi frumuşelul de Cătălin Găian enervant tare dar drag şi mai tare, urmează năzdrăvanul şi atât de intelighentul şi karismaticul Felix Nicolau(ăsta-i critic literar aşa că ajunge cu laudele la adresa lui) şi nu în ultimul rând superbul Gelu Diaconu, îmi place băiatul ăsta de şi mor adică nu mor, trăiesc, e frumos, inteligent, scrie demenţial, ne-am plimbat până spre dimineaţă prin Lipscani, are bun simţ şi tact, ce mai, e elianistic de-a dreptul

tot noi, în plus se poate observa şi o jumătate dintr-un sfert de Marius, cel mai tânăr şi mai nou prieten al meu, caracterizarea personajelor o aveţi făcută deja mai sus

asta-i fata cu ochii roşii, adică eu, unde s-au dusîîîîî Doamne codiţele meleeeee???? Ce-am făcutîîîîîîîî io cu eleeeee???? mamăăăă, urâtă şi bătrână mai arăt, deh, 40 de ani imediat, vârstă rotundă, faţă şi mai rotundă, da’ puteţi să mă contraziceţi, nu mă supăr

a, am uitat dar vă spun acum, în faţa mea puteţi admira una bucată ureche strălucitoare aparţinând lui Dan Cârlea, în spate o jumătate de cap cu zâmbet întreg aparţinând lui Tom(Chris Tănăsescu)

ha, tot eu(lângă mine Bebe cu aparatul lui de aprig pozar plus una bucată nas ascuţit proprietatea lui Marius), ce credeaţi că aţi scăpat? aici arăt mai bine, aşa, cât de cât, nu ştiu cât…toate trec, dragii danului, prima trece frumuseţea, mă duc repede după ea, nu plecaţi că mă întorc imediat

m-am întors, asta sunt eu de-adevăratelea, m-am fotografiat acum 5 minute, în celelalte poze e doar aşa, o tipă care umblă în locul meu prin oraş

You Can Go

photo: Carla dal Mas

poetul local înspre seară

despre poetul local se ştia doar că uneori adormea cu capul pe masă în restaurantul gării
nimeni nu îi citise vreun vers nimeni nu îi cumpărase vreo carte
era poet pentru că avea o pălărie neagră uriaşă
femeia de servici şoptea înjurându-l matern printre dinţi
dă-l dracu’ ăsta-i doar un ţigan pripăşit pe aici
n-are unde să doarmă
iar acolo în carnetul lui face mereu socoteala
să vadă şi el amarnicul cât a cheltuit până acu înspre seară
şi dacă-i mai ajung banii de-o bere
vai de zilele lui bine că nu sunt ale noastre

poetul local nu vorbea niciodată cu nimeni
număra trenurile oamenii care alunecau prin spaţiul lui deloc metaforic
sticlele goale femeile care-i cădeau de la etaj
fix în braţele obosite dar puternice încă
număra ferestrele orele rotiţele mici din ceasornicul cu lanţ
pe care-l purta agăţat la buzunarul hainei
număra mereu fără-ncetare obosea apoi şi privea înăuntrul lui
până departe ca printr-un ciob afumat o eclipsă totală de soare
n-am să scriu niciodată nimic îşi spunea niciodată nimic n-am să scriu
în cele din urmă adormea liniştit cu capul pe masă
lângă el o pălărie uriaşă aducea noaptea peste oraş

ascultă poezia în lectura autoarei

lunea de păpuşi priveşti săptămâna-ţi fericeşti

witchy hazel duo

valeria ballerina

trixie

tinsel elf

mutten

glinda the good witch

elfin primitive

candy cane elf

aeval faerie in iron cage

nu ştiu cum o cheamă da’ e fericită

gata, zâmbiţi cu toţii, nu mişcă nimeni!

Jesca Hoop – Money

Francis Cabrel – Tout le monde y pense

o puştoaică mi-a trimis melodeaua asta ca semn că mă citeşte şi se bucură de cuvintele mele, eu m-am bucurat la rândul meu pentru cadoul primit aşa că o aşez aici, la vedere, în noul sertar pe care l-am deschis acum

adormind în uitarea lumii târziu

dacă aş fi trecător prin blânde Veneţii acum
ţi-aş scrie despre gondolieri zvelţi şi flaşnete
cântându-ne alb neauzită de nimeni tristeţea
praf de lună prin perdeaua aceasta a iernii
sunt însă doar cel cu pasul flămând
alunecând cvadragenar pe Calea Victoriei Magheru sau Carol
nu cânt nu fluier nu scriu
nu-ţi povestesc despre morţi adolescentine şi tramvaie trase de cai

prin Lipscani trec dricuri şi duc spre departe tinereţea şi trei versuri jumate

vino şi spune-mi că am ochi de cafea şi tăceri ca ale vulcanului Popocatepetl
ultimii boemi ai unui secol de fum pensionaţi prematur dăruind inocenţă în rate
vocile noastre vârfuri de şiş iute arzând prin perdeaua aceasta a iernii
sfâşiind-o cu dragoste aspră şi grea dospită şi coaptă prin lumi de cenuşă trecute

prin Lipscani trec dricuri şi duc spre departe tinereţea şi trei versuri jumate

să pornim la pas agale printre stele prieteni cu niciundele fraţi cu departele
doar timpul cel galben ne va stingheri trecător vom înierna apoi pe la casele noastre
troiene înalte ne vor face stăpâni peste ele
lin şi cu graţie vom adormi în uitarea lumii târziu

poezie scrisă cândva prin iarna anului 2006