Non, je ne regrette rien

La mulţi ani, dana banu!
să ai parte de un an nou mai bun decât acesta care tocmai trece, să fii luminoasă şi fericită, voi fi mereu alături de tine, nu am să te părăsesc, nu am să mor înaintea ta şi nu am să fug niciodată de tine

cel mai bun prieten al tău,

dana banu

despre oameni, subterane eulalii şi alte închipuiri crocofante

M-a întrebat zilele trecute un copiluţ mândru cetitoriu de danabanu-uri, simpatic foc, cu frizură emo şi dinţi de lapte adorabili despre de ce şi de unde până unde şi cum de se întâmplă ca danul să fie prieten şi cu sonetişti şi cu douămiişti, şi cu personaje aflate la ultimele vârste şi cu din cele prea tinerele, cu grupuri care se află în războaie, cu ţigani mândri de etnia lor, aprigi, înfocaţi, năvalnici la vorbă, cu universitari alpinişti de-o viaţă pe treptele carierei lor. Fix în lumina ochilor lui privindu-l am rămas deodată cu gura căscată şi nimic altceva n-am avut pe moment a-i spune decât că “eheheeei, dragu’ babei, eu sunt prieten cu toată lumea şi cu nimeni în particoler”. O replică destul de ciudată care m-a pus pe gânduri preţ de o cafea băută acum şi câteva ţigări fumate în tihna dimineţii.
Măi, să ştiţi că aveam dreptate şi mă pocneşte scurt nu mirarea ci cheful de emis pe bandă rulantă maxime şi cugetări valabile o zi.

Înainte de toate e bine de ştiut că danul nu poartă never cu el urmele muşcăturilor şi nici nu sare la carotida nimănui fără să fie grav provocat-iritat. Apoi iar e bine de ştiut că se află destul de greu de enervat dar şi greu de oprit atunci când ţâfna îi dă peste bot. Deocamdată mai lucrăm la el pentru că pare un animăluţ greu de dresat.

E bine să ştii că poţi ajunge şi mai jos de podea, adică să dai ortul preotului din prea multă ură, ciudă, disperare şi frustrare iar asta, zău şi direct vă spun, n-am de gând să o fac prea repede şi ca să scap de asemenea tentaţie de obicei îmi bag picioarele, spun direct ce mă enervează, sar pe geam din sufletul prietenilor enervanţi şi mă întorc apoi zâmbitor pe uşa din faţă.

O altă explicaţie ar fi şi faptul că felinarul călăuzitor prin subteranele relaţionărilor mele cu oamenii este convingerea că toţi îmi sunt prieteni până la proba contrarie. De vine un om înspre tine cu toporul ridicat bine este să îi întorci spatele, de-i om nu ţi-l va împlânta în spate, de nu e om îl va arunca înspre omoplaţii tăi, asta nu înseamnă că obectul contondent va şi ajunge la destinaţie, cei care atacă pe la spate n-au jucat never la ruleta rusească şi deci n-au cum să supravieţuiască temerilor lor, le tremură mâna şi sângele lor e subţire ca apa cu lămâie băută de florăresele care se visează principese.

Prietenia se află, există şi nu trece fără vlagă în definitivul pământului precum fumul ţigărilor mele de acum. Cred că nu trebuie să mori de drag pentru oameni ci să trăieşti iubindu-i aşa cum te iubeşti pe tine adică uneori deloc alteori până dincolo de orice închipuire(încă două maxime şi cugetări din acestea şi mă văd cumpărându-mi un bax de serveţele de hârtie pentru şters lacrimile ce îmi vor da pe nas).

Mulţimile sunt făcute pentru oameni ca mine, niciunde nu sunt mai întreg singur decât în mijlocul mulţimii, iar eu îmi iubesc singurătatea, o lustruiesc de dimineaţa până seara, o hrănesc, o visez cu ochii deschişi, în fine, o întreţin cum pot. Pentru că ea poartă numele meu şi nu va pleca spre alte locuri decât odată cu mine.
Pentru că eu îmi trăiesc aproape fiecare zi de parcă ar fi prima şi ultima iar asta îmi dă o putere uluitoare şi îmi mai dă uneori şi crunte dureri de cap.

Oamenii m-au fascinat întotdeauna astfel reuşesc să îi aduc foarte aproape. Sper să îi pot ţine cât mai mult lângă mine pentru că, aşa cum spuneam înainte, nu pot fi singur decât printre ei iar eu am nevoie de singurătate şi nu vreau cu niciun preţ să o pierd.

există oameni

pulberea drumului cu grijă ne va îmbătrâni cu multă răbdare
există oameni cu gura amară
există oameni care trec în convoaie spre lună
pierrot face tumbe pierrot se aruncă de la ultimul etaj al fanteziilor sale
planează peste acoperişurile cele roşii ale unui oraş nevăzut

cine e cel care mănâncă la aceeaşi masă cu tine
cine e cel care bea apă din aceeaşi fântână
şi cine sunt oamenii aceştia care există independent de voinţa ta
îţi umblă prin vene îţi decupează cu multă dragoste ferestre
prin care să priveşti amurguri deocamdată neîntâmplate

teribile animale călătoresc prin lumea închisă
poemul se scrie cu sânge spun unii caută soarele ieşi din lună spun alţii
patima-i vie înserarea e mută şi-atât de aproape
mamă unde e nordul promis şi unde se duc visele dimineaţa

*
dă-mi inima ta să pot călători mai departe prin lume
bate în poarta lumii ea nu se va deschide dar bate cu pumnii cu picioarele cu strigătul

în munţi aşteptarea e doar o poveste dincolo de ei suntem matrozii cuvintelor noastre
ninge pe calea victoriei am văzut o fată care purta o pasăre cântătoare pe umărul stâng
am mai văzut şi umbra lui Dimitrie Stelaru alunecând peste poduri
“să nu te apropii de sufletul meu când sunt plecat” strigă el

ninge pe calea victoriei în lipscani chiar şi în drumul taberei
trec la pas uşor alţi oameni pentru ziua de mâine
oameni care pleacă spre nord odată cu visele
dimineaţa

pierrot face tumbe

ascultă poezia în lectura autoarei

remember Anna

image: Alice W.

Ştefan Iordache-Cântec de Crăciun

o singură treaptă

să nu umbli prin lume ca-n vis mai bine stai ghemuit în pântecul iernii şi taci
odată cu zorii vor trece alţi paşi grăbiţi peste blândeţea noastră
nici prea devreme nici prea târziu nu va fi

oraşul e viu îmi lipesc urechea de pieptul lui
aud cum trec peste coline sănii trase de cai negri
trăim aici la capătul întunericului nu ninge nu viscoleşte
nu e încă vremea corbilor sau a vulturilor prevestitori de singurătate
înconjuraţi de ziduri acoperiţi de ierburi uscate şi umbre prin care am călătorit la întâmplare
cântăm pe la porţile oamenilor cântece din valea plângerilor noastre
lumina se naşte odată cu fiecare zi ce pleacă de la noi
înspre alte şi alte peisaje alegorice

există în noi o treaptă spre cer una singură ea e atât de ascunsă privirilor noastre
încât drumul până la ea e însemnat de întuneric şi teamă de renunţare şi furie
de ură nepricepere şi dezgust de refuz otravă şi-amar
dar există în noi o treaptă spre cer una singură odată cu zorii o vom găsi
atunci cuvintele vor lua forma noastră de oameni tăcuţi
care au trăit cândva ghemuiţi în pântecul iernii

să nu umbli prin lume ca-n vis mai bine treci prin decembrie mut
zideşte-n fiecare om câte-o noapte cu lună şi sănii trase de cai
din inima lor se va naşte o lumină
ai să găseşti astfel mai uşor drumul spre treapta aceea care duce la cer
e a ta o vei găsi într-o zi şi vei pleca mai departe
spre locul în care toţi ai tăi aşezaţi la o singură masă lungă şi albă
aşteaptă răbdători întâlnirea cu tine

ascultă poezia în lectura autoarei

călătorii, oboseală, durere de cap, Iaşi, acasăăăăăă!!!

Am ajuns acasă! Iubesc Bucureştiul, îl ador, nu-l mai vorbesc de rău prea curând, promit. La Iaşi(unde am plecat a doua zi după întoarcerea de la Sinaia) am înţeles încă o dată că Bucureştiul are o lumină aparte.
În primul rând ce m-a înfrigurat şi înnegurat în oraşul acela moldovenesc a fost gara, o mai mare mizerie rar mi-a fost dat să văd şi doar locuiesc în Bucureşti, oraşul cu cartiere precum Rahova sau Ferentari.
Prin oraş câini peste tot, cerşetori, ţigani care se băteau în mijlocul străzii.
La Hotelul Inspectoratului Şcolar a fost bine, curat şi relativ ieftin. Din păcate nu aveau restaurant în incintă aşa că dimineaţa mic dejun canci adică ioc adică am găsit eu după ce m-am învârtit cât m-am învârtit prin urbea moldavă .

La restaurantul Casei Pogor unde ne-au dus la finele sindrofiei poeticeşti aranjarea meselor a fost aiuristică, în sensul că mesele erau aranjate în careu şi stăteam unii cu spatele la alţii.

Despre seara de poezie nu mă pronunţ. Sunt alţii mai în măsură să o facă. Nu mă pronunţ nici despre apetenţa unora şi altora pentru bârfă. Nu îmi place când sunt tocaţi mărunt şi fin oameni care nu sunt prezenţi. Mai bine o bătaie cinstită, adică rupere de oase, smulgere de păr, picioare, pumni golăneşti daţi la ficat decât bârfă prelungită, obositoare şi inutilă. Le-am spus şi lor în faţă chestia asta şi nu cred că s-au supărat pe mine, dacă s-au supărat asta e…eu rămân dana banu şi atât.

Călătoria cu trenul a fost ok la întoarcere, la dus a fost efectiv nebunie, Florin nu avea bilet cu loc rezervat, am împărţit un loc, adică am stat cu rândul. Am ajuns la Iaşi cu o durere cruntă de cap care mi-a ţinut toată seara în mână şi nu i-a dat drumul.

Bucuroasă tare am fost să-l revăd pe Florian Silişteanu(Florişteanul meu cel atât de drag şi măiastru, îl iubesc pe băiatul acesta ca pe fratele meu iar când spun asta nu exagerez absolut deloc), îi atâta de mândru patetic şi inventiv în spunerile lui încât nu poţi să nu uiţi de toate boalele şi relele şi să rămâi cu gura căscată la prestaţiile lui florianistice.
Emilian Pal ne-a aşteptat în gară, venise cu câteva minute înainte de la Roman. Ne-a făcut nişte poze demenţiale, pe măsură ce mi le trimite le postez aici.

Eu m-am cam făcut de “ruşine” când am recitat, adică, nunununuuuu mă enervaţi că vorbesc cât se poate de serios, nu dau ochii peste cap acum, nu mă alint(deşi ştiţi prea bine că îmi cam stă în fire), nu fac fiţe, e chiar aşa, am citit una din poeziile care mi-a apărut în antologie, “adăpostul de zi-adăpostul de noapte”, iar când am ajuns la versul “ana cântă la pian…” din cauza oboselii şi a versului următor care sună cam aşa:”fraţii mei au aripi şi pictează biserici în care vin oamenii să tacă” mi-a venit să plâng şi mi-a venit să o iau la fugă dar nu am fugit pentru că aveau bomboane de ciocolată )
Am citit şi un poem de-al lui Ioan Peia, pentru că îmi place cum scrie şi îmi place şi el mult.

Mai era pe acolo şi un tip care s-a enervat şi a aruncat cu un pachet de ţigări în pereţi, asta în plină desfăşurare a evenimentului(în timp ce un bătrânel cu aparenţă de bunicuţ fugit de acasă citea de zor haiku-uri, tanka, zdranga şi alte japonezării cu accent moldovenesc), omul părea destul de obosit, avea şi un motiv destul de întemeiat, dată fiind haikueala moşneguţului, dar cred că mai avea şi alte probleme, asta şi pentru că atunci când am dat mâna cu el şi m-am prezentat a făcut o faţă de parcă trebuia să miroasă deodată un kg de niscaiva substanţe otrăvitoare, în fine, probabil asta o fi faţa lui de zi cu zi. Puţin îmi pasă, nu sunt eu în măsură să educ oamenii.

În concluzie mi-a părut bine să îi revăd pe Florian, Liviu Nanu, Emi Pal, să stau faţă în faţă la aceeaşi masă cu Daniel Bratu, să mă ia în braţe şi să mă pupe Maria Prochipiuc (are un stil atât de mămos încât nu pot să nu fiu fericită că m-a pupat), să mănânc bomboane de ciocolată, să dau mâna cu Paul Gorban care e un cititor fidel de-al meu, să călătoresc împreună cu Florin Caragiu pe trenuri 14 ore din 48 şi să râdem aproape 7 ore din 7 la întoarcere, să fie iarnă şi oameni mulţi şi mai presus de toate să mă întorc în Bucureşti dându-mi seama încă o dată că oraşul acesta e al meu şi e frumos frumuşel de tot. Mă duc prin Lipscani la plimbare. Vă pup.

Crăciun fericit, dragilor!

Aveţi grijă de voi

cu Florin Caragiu, eu privindu-l pe Emi fix şi aşteptând să îmi treacă durerea năpraznică de cap, Florin privind spre brăduţ(dacă primesc poze cu brăduţul vă arăt şi vouă, dacă nu, nu vă arăt(observaţi ce logică de fier am )

cu Liviu Nanu, el a fost Moş, a avut şi şăpcălie din aceea roşie de Moş dar aici şi-a pierdut-o, e un autor foarte bun şi mai e un om lângă care nu poţi să nu fii vesel

aici sunt eu, Prinţesul Dănuţ(mi se mai spune şi Alintatul, nu ştiu de ce ), în spatele meu se poate vedea cravata unui nene, vreau să vă spun că personajul şi frumoasa lui cravată au dormit pe tot parcursul întâmplării

am făcut rost şi de poză cu brăduţ, mai bine spus am “subtilizat” discret poza de aici
copiii pe care îi vedeţi ne-au cântat frumos şi tare colinde

Cenaclul Virtualia Iaşi-ediţia a X-a

ieri m-am întors de la Sinaia, mâine dimineaţă plec la Iaşi, abia aştept să mă reîntâlnesc cu oamenii aceia de prieteni, să văd noua antologie(unde cu onor am înţeles că apar şi eu ), să văd brăduţul cel împodobit, să zic o poezie şi să primesc ciocolată

vă povestesc eu când mă întorc, vă aduc şi poze, cu mine desigur…păi cum… “spunem doar ba da spunem doar ba nu spunem doar dana banu” )

John Lennon-So This Is Christmas

Pentru mine de astăzi începe vacanţa de Crăciun
plec în călătoriile de iarnă, să ne revedem cu bine, vă mai dau eu câteun semn de pe unde voi ajunge

vă iubesc, aveţi grijă de voi

Mixed Media Art by Pam Carriker

silent consumption

she took paris by storm

art journal page

book cover art