__________

sunt obosit şi trist, nu mai pot scrie nimic, nici sănătatea mea din păcate nu este chiar ok

e momentul să termin de citit cărţile pe care mi le-am cumpărat în ultima vreme…altfel risc şi eu să ajung ca atâţia alţii din jurul meu, adică să scriu mai mult decât citesc

deci

intru în relaş

spectacolul nu se anulează
va continua
poate chiar mâine, doar mă ştiţi cât sunt de ciudată

salut

Arizona(celor plecaţi departe)

n-am mai băut de mult cafea la Arizona
cafeneaua aceea din Cluj
nici nu cred că am să mai trec prea curând pe acolo
îmi amintesc de gluma lui Călin Nemeş când într-o zi în timp ce eu citeam România literară
luată cu împrumut de la vânzătorul de ziare
mi-a aşezat pe masă lângă cafea un excrement de plastic
cumpărat din Ungaria pentru prieteni ca mine
când m-am uitat la el m-am făcut că nu îl văd toţi se comportau firesc
ce e m-au întrebat nu te simţi bine
eu mă gândeam că mintea mea e deja rătăcită
mă tot uitam pe sub masă şi pe geam după ea
apoi
mi s-a făcut rău
ei nu spuneau nimic au început să vorbească despre ora exactă şi starea vremii
atunci mi-am dat seama că
nu e în regulă ceva pe acolo
când au început să râdă eu plângeam deja disperată

ştiu că aveam întotdeauna hârtiuţe roz prin buzunare
şterpelite de la gazda mea de atunci(o băbătie de treabă)
le scoteam şi scriam pe ele poezii cu pixul meu verde
(luat cu împrumut pentru o viaţă întreagă
de la un poet acum decedat)
eram săracă trăiam din poezie
nu aveam bani de carneţele cu coperţi lucioase
(sau laptopuri cum avem cu toţii acum)
mi-a zis într-o zi Alexandru Vlad
mă fată ia-ţi şi tu măcar un pix albastru că eşti prea colorată
aveam 2 perechi de blugi rupţi şi vreo 5 bluze
dar toţi îmi spuneau că mă îmbrac cu stil
probabil din milă unii
alţii din respect pentru poezelele mele de-atunci

prin Arizona era bine şi cald
mai ales iarna când de la fumul ţigărilor ne usturau ochii
beam o cafea şi nici măcar nu ne mai era foame
când aveam bani foarte rar
mergeam cu toţii la bere în Pescaru’
acolo Mury mă obliga
să îi tot spun poveşti de-ale mele
zicea mereu că am voce frumoasă
şi că sunt cel mai simpatic poet feminin
din oraşul acela
asta era adevărat

mulţi ani am petrecut pe acolo
am învăţat de la vagabonzi pasul săltat
de la alţi poeţi cum să rabzi cu artă de foame
de la studenţi ce bune sunt prăjiturile de casă trimise de părinţi
ai mei oricum plecaseră deja mult prea departe
şi nu avea cine să îmi facă mâncare caldă
aromată
condimentată
mergeam la cenaclul lui Mihadaş eram boemă
prea slabă şi uneori prea tăcută
le inventam nume noi la toţi ei nu se supărau râdeau şi îmi criticau cu blândeţe textele

cea mai bună cafea era cea băută cu Ioan Viorel Bădică
tot timpul îmi spunea privind prin geamul mare al Arizonei
vine cineva pleacă cineva
viaţa şi moartea danule e o rotire perpetuă
astea fiind două versuri din Romulus Guga
poetul meu de acasă
ne cumpăram covrigi şi îi mâncam aproape frăţeşte de fiecare dată îmi lăsa mie mai mult
tu eşti mai mică spunea mai trebuie să creşti
am aflat într-un târziu că l-a îngropat primăria nu avea altcineva cine

apoi au venit vremuri mai bune
se adunau anii riduri riduri ascunse bine pe dinăuntru
se adunau şi banii beam deja cafele cu duiumul ba chiar îi cinsteam şi pe alţii
nu mai aveam nevoie de cont la Arizona
prietenii însă erau tot acolo
e drept începeau să lipsească din ce în ce mai mulţi la apel dimineaţa

primul a plecat Călin

Neil avea o bicicletă roşie avea barbă neagră ochelari rotunzi şi era pictor
nu vindea nimic în Cluj dar în Germania oamenii stăteau la coadă să-i cumpere tablouri
mi-a făcut coperta la cartea a 3-a şi când am spus mulţumesc s-a supărat
a zis să dau o cafea în Arizona şi 2 beri la Pescaru’ pentru aşa o ofensă
le-am dat
târziu am aflat că s-a dus şi el spre departe

când am plecat din oraş ultimul drum în seara aceea
înainte de a porni pe drumul spre gară a fost la Arizona
era ora închiderii
ţin minte
nu am băut cafea deşi aveam bani
eram deja un om aproape matur cu salariu
şi ochelari de soare albaştrii
am strâns cu grijă paltonul la piept
şi m-am gândit la ei prietenii mei
preţ de o ţigară
am plecat apoi în lume iar
singur şi prieten cu necunoscutul
nu i-am mai văzut niciodată de atunci

nici nu ştiu de ce vă scriu toate acestea acum
poate pentru că uneori aici
parcă am fi la o cafea în Arizona

3 scrisori vechi pentru fratele meu Ion

requiem cu prea multe cuvinte

1.

îţi scriu pe fugă
iar am uitat să încui uşa spre înserare
a trecut mama noastră anna prin gândul meu dinspre târziu
mi-a spus despre tine că ai inventat o nuanţă
şi că pietrele tale cele albe sunt deja ale mele
ştiu că în Italia e toamnă mereu
aici e noapte fără tine
nu mai port părul prins în două codiţe
(m-am tuns între timp)
dar asta nu înseamnă că am înţeles în cele din urmă
de ce pictai tu pentru mine tablori cu elefanţi albi
poate pentru că aşa te-au învăţat la şcoală
în anii aceia când te enervam şi îmi strigai să stau cuminte
îmi desenai un punct pe nas şi eu tăceam deodată îndelung
erai cu 20 de ani mai mare
erai fratele meu Ion
şi aveai întotdeauna dreptate

să ştii că eu încă mai cred în poveşti cu happy end
mai cred că oamenii mă iubesc pentru toate cuvintele pe care le scriu
mi-e străin oraşul acesta al meu de acum fără de munţi şi nedesenat de tine
anna îmi spunea astăzi în vis că e vremea să ne adunăm de pe drumuri
ca de obicei am râs şi am fugit
îţi scriu deci ca întotdeauna pe fugă
(trebuie neapărat ca acesta să fie ultimul meu gând pentru tine)
ai o culoare care îţi poartă numele
asta e de bine
am să îi spun iubitului meu de acum să îmi cumpere un şnur roşu
am să îmi pun cheia casei noastre din copilărie la gât
(să ştii că nici casa nu mai există au demolat-o oamenii între timp)
şi nu am să mă mai gândesc la tine
nu nu nu
e necesar e natural aşa e bine
voi fi cuminte şi răbdătoare
am să tac îndelung
îţi scriu pe fugă
plec să trăiesc
cu punctul tău pe nas
cu uşa aproape închisă
personal şi fără de tine

……………………………….

2.

uite
aici povestesc oamenilor despre tine
ştiu cât de mult îţi plăceau poveştile mele ciudate
eu le spuneam poezele
tu le spuneai crochiuri sau desene
ştiu că îţi plăcea vocea mea
ştiu că nu mă auzi
sau poate nu e aşa
dinspre moarte nu a venit decât Unul să ne spună că e totul bine pe-acolo
prea puţini l-au auzit sau l-au crezut pe cuvânt
şi
eu nu am niciodată dreptate
asta e treaba ta

:

în copilărie fratele meu Ion
îmi desena cu stiloul pe nas
un punct albastru
atunci fugeam să privesc soarele printr-o frunză de viţă de vie
de pe ultima treaptă a scării din lemn care ducea înspre podul casei
iarna era mai greu urcam foarte încet
uneori cădeam şi o luam de la capăt
dar
mereu ajungeam acolo sus
şi mereu îmi era teamă să mai cobor
fratele meu venea şi îmi striga râzând
nu-ţi fie frică eu sunt aici hai coboară
alunecam pe scări şi el mă prindea
apoi mă arunca până spre soare
uneori cred că nu am mai reuşit să ies din soarele acela

anna cânta la pian Ion desena apoi
elefanţi albi cai păsări lei îmblânziţi
o menajerie întreagă
şi foarte multe pătrate
în care aşeza cuvinte pentru vremea de acum

toamna cobora peste noi
cu o blândeţe fără de seamăn
ne imaginam că suntem nemuritori
mai ales pe la ora amiezei
când oraşul devenea un funigel rătăcit

cu punctul desenat pe nas de fratele meu
am trecut prin lumea aceasta fără de seamăn
am cântat pe la porţi ce păreau pentru alţii închise
şi ele mi s-au deschis întotdeauna
am intrat în case albe sau negre
în cutii de chibrituri sau în castele imaginare
mereu am călătorit prin ochii oamenilor deschişi înspre mine
mereu am plecat mai departe

am învăţat de la Ion fuga renunţarea uimirea
le voi duce cu mine “spre capătul nopţii” ăsta fiind ultimul roman scris de mine(sau cine ştie poate penultimul)
am învăţat de la el că toate cuvintele noastre sunt
doar fum ceaţă şi îndepărtare
în ele te poţi ascunde ca într-o poveste cu scară de lemn şi soare
colorând fantastic o frunză de viţă de vie

a rămas doar un punct albastru desenat cu stiloul pe nas
oricât de mult mi-aş dori uneori
el nu se va şterge odată cu vremea

de exemplu
să spunem aşa
într-o zi oarecare
priveşti peste acoperişurile unui oraş care nu mai există
atunci poţi observa doi oameni
cu aripi transparente şi uriaşe
ei acoperă cerul
suntem noi

de exemplu
să spunem aşa
eu desenez acum un pătrat
în el pun cuvinte la întâmplare
cuvintele nu se pot observa
dar
se vede cu sufletul liber
un punct strălucitor şi albastru
desenat cu stiloul
pe un nas de copil

………………………………..

3.

aici ţi-am scris atunci când s-au deschis apele şi ai intrat în pământuri
vezi să nu uiţi ţine-mi un loc aproape
lângă tine
voi veni şi eu într-un târziu
cât mai târziu posibil
am de gând să mai aprind multe chibrituri pe aici
promit că am să fiu cuminte şi răbdătoare
şi
mai ales
nu am să mai vorbesc prea mult

:

din pământuri se auzeau până la noi cântecele de foc ale celor îngropaţi de vii
luptă strigam luptă ştiu că eşti acolo cuprins de întuneric din toate părţile
luptă strigam luptă ieşi la lumină
suntem vii noi nu murim în timpul vieţii noastre
un zid creşte în fiecare dimineaţă din toate cuvintele pe care nu le-am spus peste noapte
un animal îmblânzit prea devreme se pierde în fiecare seară undeva la capătul lumilor noastre

să nu stai în răcoarea umbrei prea mult ia haina mea pune-o pe umeri ia haina mea
ştiu că îţi este prea mică şi nu îţi va ţine de frig
ştiu că desprinderea de memorie e doar încă un pas uriaş înspre turnul de piatră

ca şi mine te-ai născut dintr-o femeie care zbura cu soarele în mâini
pe deasupra acoperişurilor colorate ale oraşului
ca şi mine ai străbătut cele 1000 de câmpii arse de lună
fântânile noastre au apă vie chiar dacă sunt săpate în deşerturi
ochii noştri privesc spre înăuntru şi nu le e teamă

de câte ori ţi-am spus
nu pleca la drum pe înserat
nu sta la sfat îndelung cu leii din groapă
ucide-i sau fugi
nu-i vei putea îmblânzi
vânează de unul singur
nici măcar câinele nu îţi este aproape când simte miros de sânge
glonţul e mort e inutil dacă nu e unul născut din iluzie

ştii cum îţi spuneam
drumurile au să ne piardă în cele din urmă
drumurile
mirajul
morile de vânt măcinând în gol cuvinte şi culori
nuanţele unei ţări
pe care ne-am inventat-o încă din uterul matern
toate astea au să ne piardă
dar nu-i nimic îţi spuneam nu-i nimic
mereu mă vei găsi aşteptându-te la capătul nopţii

acum tu vii înspre mine şi spui
nu e nimic stai liniştită nu e nimic
mereu voi fi aici
fluturându-mi pletele prin văzduhul alb
doar pentru tine
ar trebui să te cred
dar
vezi tu
nu fac decât să vorbesc singură
ştiind că tu mă asculţi
sau poate nu

(trebuie cu siguranţă să ai timpul viu înaintea ochilor ca să poţi vorbi despre el. să îţi baţi singur cuie în palme şi să te aşezi pe cruce liniştit. nu te va coborî nimeni de acolo.nimeni nu îţi va şterge cu pletele sale oboseala ce-ţi picură din rănile pe care oamenii ţi le-au făcut. nici sângele care curge năvalnic din trupul odată prea tânăr şi mult prea curat. poate doar dimineaţa aceea în care te vei privi cum adormi în sfârşit liniştită pe acoperişul ultimei case albe din cele 1000 de case care ţi-au fost dăruite la naştere. poate doar larma lumii neînţeleasă rotind un glob de plastic sau de foc. poate doar cele 3 scrisori vechi niciodată trimise până acum. scrisorile pentru fratele tău Ion cel căruia i-au ucis zâmbetul la Gherla şi la Aiud odată demult. poate doar crucea lui pe care ai luat-o de acum pe umerii tăi mult prea firavi şi o porţi mai departe neştiută de nimeni printr-un vis devenit requiem cu prea multe cuvinte)

______________________________________

cum e să suferi din dragoste?

monolog al danei înspre primăvară

habar n-am cum e să suferi din dragoste
mi se pare totuşi anost să cazi cu zgomot la podea
în aşa fel încât să te audă toate vietăţile înconjurătoare
să îţi sufli nasul din 2 în 2 minute în şerveţele de unică folosinţă
să bei până crapă ficatul în tine
să urli prelung înspre lună când alţii dorm obosiţi după încă o zi înfloritoare de muncă:
“fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine”ăsta fiind un vers din cărtărescu pun ghilimele
virgule nu pun nici dacă mă îndrăgostesc
uite aşa
ca să-mi strige toţi de peste garduri
eşti insensibilă
mortală
muribundă
şi mai ales
fără de suflet în tine

păi
mai bine
iminent
decât eminent iubitor de-un singur om
pe care să-l aşezi făclie la creştetul nopţii
mai bine mort decât viu
mai bine viu şi lucid decât îndrăgostit

ce e cu îndrăgosteala asta care mută stelele din cer în ochii vreunui anonim enervant
cu ticuri şi fixuri cu burtă prea mare sau părul prea lipsă?
ce e cu ea habar n-am

de ce oamenii se comportă ca nişte mecanisme stricate?
cum vine primăvara
hop şi pupăturile cifra 2 ridicată la rang de înaltă putere ghiocei inimioare de pluş
curg poezii de alcov şi dulceţuri mucegăite

eu m-am născut toamna
ca să fie clar
la mine acasă martie 16 se întâmpla în mijlocul toamnei
urăsc din tot sufletul meu:
primăvara cu ghioceii ei firavi şi cu iarba ei verde cu tot
când simt că apare mă ia o depresie cale de 3 luni şi ceva
şi nu mă las nu mă las până nu scriu repede scurt şi direct
10 poezii cu tenişi albi în picioare
nu mă las
daţi-mi dracului cadou de ziua mea un bax de şerveţele din alea de unică folosinţă
şi mai ales
spuneţi-mi şi mie
cum e să suferi din dragoste?
că vreau să învăţ
nu de alta
da’
să ajung şi eu în rândul lumii

*textul nu e scris anul acesta(m-am ţinut de cuvânt), e scris anul trecut

To My Valentine

“follow your heart”-Duda Daze

“love is in the air”-Duda Daze

can’t take my eyes off you

un puşti simpatic mi-a trimis un fel de “cadou” pentru Valentine’s Day, sincer, nu mă gândeam să primesc ceva, mai mult, şi cu o zi înainte, chiar m-a luat prin surprindere, da, o surpriză chiar frumoasă, mi-a plăcut, m-am bucurat şi îi mulţumesc, promit că anul acesta nu voi mai scrie nicio poezea anti valentine’s day…amân pentru la anul

urmele zilelor noastre(dezechilibru)

să fie clar pot ajunge până la capătul străzii
chiar pot
deschid uşa cobor în fugă scările
afară
în tricoul cu lennon fără geacă
blugi negri tenişi albi o brichetă în buzunar
10 lei şi părul murdar
printre blocuri zgomote copii enervanţi
traversez
un minut după ora 9 a dimineţii
un bărbat foarte înalt
la capătul străzii
fumează e frig aşteaptă vocea
cum mai eşti ce mai faci
bordura devine uriaşă
sar lovesc fug
înapoi
urc scările nu închid uşa
să fie clar pot ajunge până la capătul străzii
chiar pot

?

dezechilibrul lui
frica
urletul
sângele lui pe braţe pe gât pe umerii mei

?

dincolo de tine
întunericul
eu
şi urmele zilelor noastre
prelungind la nesfârşit strada

.

ce faci
cum mai eşti

goodbye blue sky

Raul Allen

Floria Sigismondi

Kamil Vojnar

Dayvid Lemmon

Ieri a venit Pierre în Bucureşti. Va pleca peste câteva zile înapoi. Singur. Eu rămân aici pentru că îmi place al dracului de mult ţara asta, pentru că ador oamenii egoişti, mincinoşi şi falşi care mă înconjoară(majoritatea, nu toţi) ador curvele, depravaţii, dezaxaţii, dependenţii de net, proştii şi aroganţii, pentru că în general îmi place să îmi bat joc de mine şi să dau apoi vina pe alţii, să intru în tot felul de poveşti idioate şi să ies de acolo bucăţi cu sufletul praf şi plină de remuşcări. Pentru că eu sunt danul sau dănuţul cel răsfăţat şi prea alintat. Atât. Nimic mai mult. Pentru că nu l-am putut minţi şi i-am spus ceea ce nicio femeie nu trebuie să îi spună vreodată unui bărbat pentru ca totul să fie ok, adevărul adică. În fine, au să vină şi vremuri mai bune. Deocamdată îmi bag picioarele(iaaaaaar!) şi trec mai departe. Am avut eu şi zile mai grele. Cam atât.

Leszek Kowalski

drumul spre mai departe

1.

trebuie să plecăm de aici vor creşte păduri de mesteceni lunatici în urma noastră
se va stârni vânt din senin fuioare de ceaţă ne vor cuprinde cu braţe străine
trebuie să plecăm de aici

2.

se va lumina cerul şi apele se vor deschide
pe ţărmuri străine vom continua vânătoarea în zori
(năluci străvezii hărţile unor teritorii abstracte dobândite la naştere
un întreg pământ al celor care nu îşi au locul decât în cercul negru al lunii)
vom călători asemenea peştilor în acvarii până la margine şi înapoi

3.

vom fi tandri vom fi înţelepţi fiii întâmplării
iată acest semn al candorii
urletul fiarei în mijlocul mulţimilor sterpe
înalt flutură la ferestrele cu vedere spre nord
cuprinşi de febră cântăm aspru
înfiorând trupuri ascunse de mult sub zăpezi

4.

unde e ura care ne-a construit ascunzătoarea perfectă
o casă cu ziduri mult prea înalte o nuanţă a distanţelor dospite în somnul ferigilor noaptea
unde e iubirea sufocată în roşu pasional şi abrupt
brăţările ei au strălucit o secundă spre capătul nopţilor noastre
şi ce se întâmplă cu oamenii care adorm obosiţi în igluuri
pleacă spre vis ori se întorc de fapt înspre ape?

ascultă poezia în lectura autoarei

Azi despre bărbaţi cu dragoste

photo: Mark Seliger

I-am iubit mereu, m-au fascinat, chiar şi acum ador să îi privesc cum tac sau mint sau se bâlbâie aiurea şi de multe ori când nu e cazul. Bărbaţii au pentru mine o lumină a lor, aparte şi mereu nouă. Spre deosebire de femei, a căror companie nu o suport, bărbaţii sunt cei care se oferă cu largheţe. Au o siguranţă “masculină” de faţadă care de cele mai multe ori ascunde un interior dominat de teamă, de nelinişte, de complexe şi zbateri ciudate.

Am văzut bărbaţi puternici doborâţi de femei cu mintea pe bigudiuri, femei strălucind de prostie şi goliciune interioară, bărbaţi uluitori de inteligenţi şi sensibili care îşi pierdeau puterea în faţa lor instant, fără niciun drept de apel.

Bărbaţii autentici au un fel al lor aparte atunci când iubesc, majoritatea se aruncă în iubire de parcă s-ar arunca de la etajul 10 în gol, vorbesc despre bărbaţi nu despre băieţii în pantaloni scurţi şi saboţi de lemn. Sunt cu siguranţă demni de privit cu atenţie, îndeaproape.

Prietenii mei sunt absolut toţi bărbaţi. Poate şi din cauza asta mi se spune Danul sau Dănuţ. Am crescut printre băieţi apoi printre bărbaţi. I-am ţinut aproape de mine, pe unii i-am iubit, pe alţii, din păcate, i-am lovit sau i-am umilit cu sau fără voie dar pe toţi i-am respectat în felul meu ciudat şi toţi mi-au rămas aproape chiar dacă, între mine şi unii dintre ei distanţele şi timpul s-au tot mărit.
Pe unii îi revăd după mulţi ani şi îmi dau seama că nu m-am schimbat prea mult doar am devenit o femeie matură(eh, nu ştiu cât de matură…la câte tâmpenii am făcut în ultima vreme chiar că ar trebui să tac) care trăieşte printre bărbaţi.

Da, iubesc bărbaţii, poate şi din cauza asta ei mi-au oferit mereu tot sau mi s-au oferit cu totul, fără nicio reţinere, pentru că dincolo de orice poveste au ştiu a simţi în mine pe cel care, fără a fi neapărat o femeie pentru ei, ştie să îi bată uşor pe umăr şi să le spună zâmbind “hei, salut, stai liniştit, sunt aici!”. Nu e niciun altruism, e doar obsesia mea permanentă de a le oferi celorlalţi ceea ce eu aştept de la ei. Recunosc că nu am găsit în felul acesta căldura de care aveam nevoie(adică nu am găsit-o în momentele potrivite, parcă întotdeauna a existat un decalaj straniu de timp, parcă mereu am trăit cumva în două perioade diferite şi nu mă aflam la locul potrivit în momentul potrivit) dar măcar ştiu că am încercat. Şi mai ales că am iubit bărbaţii. Da, aceşti uluitori şi fascinanţi bărbaţi.