time

Cristian, fostul meu soţ, împlineşte astăzi 42 de ani. La mulţi ani, omule!
Au fost 10-11 ani faini, bine că au trecut (glumesc desigur da’ nu prea mult…)
Şi dacă tot mi-am amintit astăzi de el, las aici un fragment dintr-un text pe care l-am scris prin 2000 şi în care el apare alături de mine şi de câinele nostru de atunci. Partea finală a textului se pare că s-a adeverit. De data asta am avut dreptate…

Oamenii aceia

De câtăva vreme mergeam unul lângă celălalt pe drumul acela prăfuit din afara oraşului cu prea mulţi oameni. Trecuse timpul, greu, monoton.
Aşteptam tăcuţi momentul în care, într-un sfârşit, vieţile noastre se vor amesteca într-un fluviu fără început şi fără de capăt cu vieţile altora, ale oamenilor care au trăit odată, în vremuri imemorabile şi cu ale celor care vor trăi cu mult după moartea noastră.
Dar pe zidurile vechi, dărâmate, ale Oraşului Părăsit, umbrele grele şi tăcute continuau să se prelingă încet ca într-un joc înfricoşător.

………………………………………………………………

Vremea aceea trecuse de mult. În mijlocul oraşului cu prea mulţi oameni, aşezată confortabil, bătrâneşte, într-un fotoliu, privind blana roşcată cu ape aurii a Eniei (căţelul tăcut şi credincios al casei) mă gândeam că mi-ar fi plăcut să scriu o carte despre doi oameni, un bărbat tânăr şi o femeie tânără, care călătoreau de foarte multă vreme împreună, umăr lîngă umăr, pe drumuri lungi prăfuite, într-o vară fără sfârşit, aridă. Pe drumurile acelea nu mai trecuse nimeni înaintea lor şi e de la sine înţeles că nu urma să mai treacă niciodată nimeni.
Doi oameni, două personaje cât mai realist redate, în aşa fel încât cititorul, oricine ar fi el, să se recunoască într-unul din ele, să-şi recunoască, spun, sufletul sau mai precis, imaginea perfectă a sufletului, lucru care bineînţeles să-l emoţioneze până la lacrimi şi să-şi spună: “da, domnule, asta-i o poveste extraordinară”, să-şi spună lucrul acesta nu neapărat pentru mulţumirea mea de autor cât pentru o biată mulţumire de duminică după-amiază a lui, a celui care s-a regăsit într-unul din cele două personaje ale cărţii.
Personajele acestei cărţi ştiau ele foarte bine, că undeva există un capăt că pe măsură ce se apropiau de acest capăt, se vor despărţi definitiv, că urma să nu se mai întâlnească niciodată.
Erau între ei foarte multe cuvinte nerostite, cuvinte care se cereau spuse limpede, răspicat. Capătul drumului era din ce în ce mai aproape. Cuvintele nu au fost rostite. Cei doi s-au pierdut pentru a nu se mai regăsi niciodată.
Acesta este sfârşitul.
Întotdeauna acesta este sfârşitul.