prima zi a îndepărtărilor noastre
motto: “eu duc pe umeri steagul singurătăţii şi nu-l duc spre locuri de desfătare”-Ion Mureşan
strigătul
gura cui îmi rosteşte cuvântul? între ziduri e seară deja
trupul bărbatului meu luminează ascuns în pământuri
memoria devine un câmp la marginea oraşului
îmbătrânesc între lucruri necunoscute
resemnarea
un animal bolnav resemnarea
adulmecă nopţile noastre le îndepărtează
atingeţi vă rog acest exponat de muzeu
el vă va fi recunoscător într-o zi
va arunca peste voi năvoadele uriaşe ale uitării de sine
pumnul prin zid
degete bolnave subţiri albe voi muri fără să înţeleg de ce scormoniţi
prin ungherele cerului prin creierul amorţit de durere prin pământurile sterpe ale nordului
cum spălaţi voi la izvoare cămăşi însângerate rufe celeste panglicile de fum ale iluziei
pumnul prin zid niciodată pentru că zidul este tatăl şi noaptea
este pâinea copiilor săraci şi orfani
pentru că zidul este viaţa care nu ţi-a fost încă-ndeajuns
eşti chiar tu într-o noapte cât mai departe
o linie subţire e realitatea
aici lângă un bărbat cu nume de casă aştept încă întoarcerea fratelui din lungile sale călătorii
când va ajunge palid şi obosit înspre seară îl voi lua de mână şi vom salva lumea
ştiu că realitatea e doar o linie subţire dacă închizi ochii devine un punct
ce hâdă e speranţa ce oribilă certitudinea cât de febrilă trecerea
ca o absenţă
somnul
vei auzi din nou vântul prin odăile albe
vom porni la vânătoare în zori odată cu primele semne ale oraşului
unde eşti tu sufletul meu în care parte a lumii şi pentru cine îţi tremură glasul?
somnul acoperă imensele câmpuri de gheaţă
va lăsa el tăcerea să ne îngroape
singuri
departe
?
aşa a fost
prima zi a îndepărtărilor noastre
