omul care pleacă
“uneori dragostea revine ca amintirea fratelul mort într-un război disperat şi absurd”-Traian T.Coşovei
iată acum mâna mea strălucind prin aerul serii
o mai albă certitudine nu mi-a fost dat să găsesc
sunt om şi scriu aceste cuvinte pentru cel care am fost
sunt omul care pleacă în fiecare zi din trupul său
departe cât mai departe în lumina stranie care coboară
peste acoperişurile roşii ale oraşului
ah
disperarea nopţilor crude când te vezi părăsit de toţi şi de tine
când nu te mai poţi întoarce în niciun loc de pe lumea aceasta
când nu mai poţi pleca de niciunde când târziul ţi-e o haină prea grea
aruncată pe umerii firavi o haină murdară şi ruptă hidoasă şi tristă
când te întrebi dacă există drumuri care duc înspre lună
singurul loc în care poţi să mai ridici ţări şi oraşe nelocuite de oameni
ah
dimineaţa înfigându-ţi cu foame colţii în gât frica ieşind din subteranele morţii
teama de oameni de zgomot de viaţa care năvăleşte prin pereţi prin uşa închisă
prin ferestrele cu jaluzelele trase prin podea prin tavanul înalt
strigătul oprit pumnii strânşi nesfârşitele coridoare ale aducerilor aminte
şi nu mai ai aer şi te închizi atunci în propriul trup
ca într-un loc din care poţi să fugi oricând spre mai departe
la capăt la capătul tău la capătul lumii sfâşiat rupt praf cenuşă dezastru
te-au băgat în tipare în biografiile lor săltăreţe te-au iubit până la moarte
până ce nu a mai rămas nimic din ei doar tu la capăt la capătul lumii la capătul tău
ah
oboseala care aduce sfârşitul
au să te arunce străinii sub pietre
şi odată cu tine toate cuvintele tale vor tăcea
ca şi când nici nu ar fi fost rostite vreodată
atât sunt
un om care pleacă în fiecare zi din ce în ce mai obosit
spre departe
