odată demult la celălalt capăt al lumii
“cândva, când castelul în flăcări era şi grăiai omeneşte:
Iubito…”-Paul Celan
e frig în lume şi-n fiecare om un soare mic şi-al nimănui deschide ferestre
las la o parte întunericul străbat coridoarele alunec uşor înspre capăt
te vei recunoaşte îţi spun te vei recunoaşte în aceste semne prevestitoare
cine e cel care spală pietrele
cine e cel care îmi ţese cămaşa pentru somnul de veghe
stăm singuri la masă în jurul nostru înserarea ca o patimă neagră
o tavernă zgomot de fond samovarul cu sclipiri argintii
bem din cupe înalte vin rubiniu trec oameni vii peste umbrele noastre
3 nopţi şi-o singură zi la marginea lumii
acolo unde corăbiile ne-au adus din greşeală
acolo unde ciudatele flori ale nopţii cresc din nisipuri
şi pletele nu albesc niciodată şi trupurile rămân pe veci călătoare
pământurile noastre le-am dat cu împrumut altora mai săraci şi mai tineri
istoria s-a legat cu lanţuri de noi şi urlă despletită-n pustiu neauzită de nimeni
vântul intră prin ungherele pline de praf şi cenuşă ale memoriei un ospăţ regal
o lumină densă cuceritoare şi aspră valuri de fum o mână pe umărul meu
pornim în lungi cortegii spre moarte dinspre ocean se aud mările risipite în trupul său generos
trecem întâmplător şi împreună printre oameni şi pietre zorile ne găsesc departe
n-am îngenuncheat nu ştiam cum n-am învăţat la timp resemnarea
____________________________________________
era într-o zi de luni când am coborât în sala de aşteptare
ochelari negri blugi decoloraţi tenişi albi
cămaşa ţesută de tine în nopţi prelungi de aşteptare cu samovare şi fum
de fapt aş fi vrut să îţi scriu o telegramă
sunt bine.stop. plec spre capătul lumii. stop. nu am trecut niciodată pe aici deci nu pot să te iau cu mine. stop.
- – - – - – - – - – - – - – - – - – - – - – - – - – - – - – - – - – - –
apoi au venit alte vremuri mai complicate
inutile precum poemul acesta pe care cât de curând am să-l uit
