Non Sequitur – Surrealism / Luis Bunuel

vânzătorul de aripi

autor: Ştefan Câlţia

Ştefan Mardale şi trupa sa în concert

înregistrare din concertul celor de la Cri Gri
atunci(în iunie) trupa şi-a lansat cel de-al treilea album “11 Povestioare” la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti

componenţa formaţiei:
Ştefan Mardale- voce şi chitară bas
Cătălin Ştefănescu- chitară
Daniel Ivaşcu- percuţie
Zsolt Bara- chitară

jurnal

autor: Anahata Katkin

şi toamna asta care îmbolnăveşte totul în jurul meu cu parfumurile ei cu lumina pe care nu o mai pot suporta cu vieţaşii literari şi literaţi cu morile de vânt ale vremii

cohorte de gândaci de bucureşti colcăind în neştire, zâmbete de circumstanţă, decrepiţi, scuipangii cu nume de împrumut, aceleaşi feţe care populează cu dărnicie o lume de praf şi cenuşă
lumea de praf adică lumea reală
lumea de cenuşă adică lumea virtuală

Doamne, n-am mai văzut un om normal de nu ştiu când, mă gândeam că fuga ar putea să fie o şansă de scăpare din azilul ăsta de nebuni, că retragerea, renunţarea, tăcerea, ar putea fi o opţiune
nu e
oriunde te-ai retrage ei vin după tine cu frustrările lor cu larma lor fără noimă zăngănind la nesfârşit din lanţurile lor idioate cu numele lor colorate şi vieţile lor consumate pe net

am stat ieri vreo 2 ore în micul parc din faţa blocului meu am privit cu atenţie spre copiii ce-şi rupeau hainele de pe ei pentru o jucărie spre părinţii limbuţi care urlau de pe margine spre ferestrele casei mele şi spre excavatorul buclucaş care tot mută pământul din parc de vreo săptămână dintr-o parte în alta fără vreun sens asta spre bucuria ţâncilor cu şepcuţe colorate şi spre pierderea de vreme şi de nervi a pensionarilor mei de vecini
atunci am înţeles că peste tot e la fel şi că până la urmă poţi să tragi obloanele şi să te scufunzi iar în apa rece şi limpede a liniştii

există totuşi un loc unde nu poţi fi scuipat şi lovit unde poţi să stai cuminte ferit de prostie şi de portretizări tâmpite(acum mă gândesc la specimenul ciudat adolescentin şi cu mintea creaţă care mi-a preluat vreo 3 texte şi a încercat să le transforme într-un ghiveci bucureştenesc “doomiist” mizând pe o posibilă reacţie directă din partea mea, poate să stea liniştit(ă) n-am ripostat eu nici când eram lovită la propriu de descreieraţii vremurilor trecute sau de cei ai mineriadelor cretine nu văd de ce aş face chestia asta acum e îndeajuns că ştiu cine e şi că îmi e milă cu adevărat milă)
locul acela despre care vă scriu acum e în tine însuţi sau însăţi nimeni şi nimic nu ţi-l poate lua acolo ai întotdeauna dreptate linişte şi toamnă

cred că am devenit un om frumos iar asta mă întristează oarecum în copilărie eram sigură că oamenii urâţi sunt cei puternici pentru că ei cuceresc lumea iar eu îmi doream să cuceresc lumea să o schimb să o transform nici eu nu ştiam în ce doar să o transform
atât
să o recreez
până acum nu am reuşit dar timpul mi-e prieten şi aproape de mine am învăţat între timp că oamenii urâţi sunt doar nişte figuri de ceară care ne populează cu dărnicie realul
că lumea în care eu trăiesc are culoarea şi lumina ochilor mei
sper ca învăţătura asta să mă ţină un timp cel puţin până ajung la 50 de ani
apoi vom mai vedea poate voi ajunge şi eu la vreun adevăr care să nu se schimbe după anotimp vârstă sau culoarea tenişilor

citesc mult în ultima vreme din păcate nu mai reuşesc să parcurg la fel de repede am cam obosit dar e o oboseală care precede iarna nimic îngrijorător
aştept iarna vreau să ies din toamnă albă tristă şi rece fără niciun trecut
voi reuşi ca întotdeauna
simplu deloc complicat

salut dana banu
să călătorim deci împreună înspre iarnă

autor: Dayvid Lemmon

secvenţe

1.spre seară a coborât printre oameni

ei visau într-o limbă ciudată

totul era bine şi simplu

nu îşi amintea nimic

apoi noaptea-o pată neagră deasupra oraşului

2.liniştea femeilor toamna

şi noi am trecut pe acolo

am descoperit-o am spus nu

şi am plecat mai departe

3.prea multă lumină

zgomotele o acoperă

terase primitoare zâmbetul meu indiferent

undeva ni se construieşte o biografie

vom intra în ea cu blândeţe

nu se ştie unde ne-ar putea duce

4. cum stai aşa cu privirea agăţată de umărul meu

pari una dintre acele statui imaginare de fum

ceva putred ceva amar ceva fără capăt de trist

dulcea insomnie a oamenilor care nu mai cred în cuvinte

…subteranele nopţilor noastre tavernele care povestesc despre războaie purtate în vis

/cum naiba se întâmplă toate lucrurile acestea fără ca eu să fiu prezentă?/

nu e vorba aici despre luminiscenţă aici e vorba despre noapte despre poduri despre soarele care acoperă luna

şi nu

doar vântul prin perdelele galbene
o scară din lemn care duce spre podul casei
o tresărire particule de praf în lumină ceva rămas din copilărie
atât

dulapul

Nel mezzo del cammin di nostra vita

autor: Zoran Velimanovic

născuţi eroi

aceasta e vremea celor care nu mai au nimic de spus
aceasta e vremea celor fără niciun răspuns
vremea celor dezbrăcaţi cu forţa în mijlocul iernii
aruncaţi în piaţa publică arşi de vii pe ruguri
bătuţi cu pietre sau scuipaţi pe furiş
e vremea pe care ne-am ridicat-o din praf şi din ură
din prea multe cuvinte

noi suntem eroii renunţărilor noastre
noi suntem cei care vă apar noaptea în vis
şi pleacă odată cu prima lumină a zilei

aceasta e vremea renunţării o aşteptam
ne-am pregătit pentru ea îndelung
ştim să coborâm în subteranele nopţii
ştim să ieşim de acolo
mai curaţi decât orice semn de întrebare
mai limpezi decât orice semn al tăcerii

noi suntem eroii
sângele nostru pe mâinile voastre
luminează drumul care ne va duce spre casă

aveam nevoie de toate acestea
aveam nevoie să devenim oamenii care vă populează remuşcările

suntem născuţi eroi
da
suntem până la urmă cu toţii eroii renunţărilor noastre

ieşirea din vis

din scrisorile zarazei pentru pafnutie
(fragment din “Cântecul samovarelor”)

prin multe noroaie ne-a fost dat să mai trecem împreună măi pafnutie
ni s-au lipit mai apoi frunţile de zid şi cum stăteam noi aşa gata curăţiţi pentru moarte
aşteptând vreun glonţ rătăcit să ne pună capăt serilor ca din senin
deodat un cântec de rusalcă peste ape ne-a trezit din amorţeală
ai ai ai cum se mai revărsa glasul ei peste întinsele câmpuri de gheaţă
rupea lacătele mâinile ieşeau din cătuşe iarba fiarelor încolţea printre pietre şi prin crăpăturile cerului
se despicau norii a ploaie de foc şi pucioasă patima jucătorilor la ruleta rusească înfiora un secol de scrum de cenuşă de fum
erau doar ochi în jurul nostru urechi niciodată doar ochi şi-o apă roşie toţi spuneau că e sânge nostru
înotau prin el până la ţărm iar acolo nu era nimic de văzut nimic mă pafnutie
noi eram departe deja cu sângele nostru cu tot cu viaţa noastră lunatică şi cu umbrele mateloţilor ucişi în războaie imaginare
cu tot

şi când ne-am apucat a urla ca bezmeticii spre lună ea s-a prefăcut în soare în lumină mă pafnutie
atunci au ieşit din subteranele nopţii toate animalele urii ale disperării şi groazei
ale închipuirii care ucide fără să-ţi lase răgaz de-o ţigară şi-o dorinţă aruncată printre dinţi la-ntâmplare
urlam să ni se deschidă porţile voiam să fim înăuntru să fim primiţi în adăpostul de noapte
cu picioarele băteam în porţile alea cu pumnii înegriţi de pământ cu frunţile crestate de riduri
şi nu era nimeni mă pafnutie nimeni acolo eram doar noi şi visul ăla semănat într-un pământ sterp
într-o ţară care n-a existat niciodată pe care am născut-o în tavernele afumate
printre samovare dând în clocot cuvinte
era doar un vis mă pafnutie aşa să ştii adăpostul de noapte n-a existat niciodată

aici suntem doar noi o zarază şi pafnutie animalele nopţii
cei care nu pot trăi la lumină decât încătuşaţi în lanţuri de fum
simţi şi tu durerea n-o îndepărta de la tine te va duce într-o zi acolo în vis
la adăpost cât mai departe

…………………………………………………………………..

ascultă acest text în lectura autoarei

Resting

autor: James Wu