jurnal

autor: Anahata Katkin

şi toamna asta care îmbolnăveşte totul în jurul meu cu parfumurile ei cu lumina pe care nu o mai pot suporta cu vieţaşii literari şi literaţi cu morile de vânt ale vremii

cohorte de gândaci de bucureşti colcăind în neştire, zâmbete de circumstanţă, decrepiţi, scuipangii cu nume de împrumut, aceleaşi feţe care populează cu dărnicie o lume de praf şi cenuşă
lumea de praf adică lumea reală
lumea de cenuşă adică lumea virtuală

Doamne, n-am mai văzut un om normal de nu ştiu când, mă gândeam că fuga ar putea să fie o şansă de scăpare din azilul ăsta de nebuni, că retragerea, renunţarea, tăcerea, ar putea fi o opţiune
nu e
oriunde te-ai retrage ei vin după tine cu frustrările lor cu larma lor fără noimă zăngănind la nesfârşit din lanţurile lor idioate cu numele lor colorate şi vieţile lor consumate pe net

am stat ieri vreo 2 ore în micul parc din faţa blocului meu am privit cu atenţie spre copiii ce-şi rupeau hainele de pe ei pentru o jucărie spre părinţii limbuţi care urlau de pe margine spre ferestrele casei mele şi spre excavatorul buclucaş care tot mută pământul din parc de vreo săptămână dintr-o parte în alta fără vreun sens asta spre bucuria ţâncilor cu şepcuţe colorate şi spre pierderea de vreme şi de nervi a pensionarilor mei de vecini
atunci am înţeles că peste tot e la fel şi că până la urmă poţi să tragi obloanele şi să te scufunzi iar în apa rece şi limpede a liniştii

există totuşi un loc unde nu poţi fi scuipat şi lovit unde poţi să stai cuminte ferit de prostie şi de portretizări tâmpite(acum mă gândesc la specimenul ciudat adolescentin şi cu mintea creaţă care mi-a preluat vreo 3 texte şi a încercat să le transforme într-un ghiveci bucureştenesc “doomiist” mizând pe o posibilă reacţie directă din partea mea, poate să stea liniştit(ă) n-am ripostat eu nici când eram lovită la propriu de descreieraţii vremurilor trecute sau de cei ai mineriadelor cretine nu văd de ce aş face chestia asta acum e îndeajuns că ştiu cine e şi că îmi e milă cu adevărat milă)
locul acela despre care vă scriu acum e în tine însuţi sau însăţi nimeni şi nimic nu ţi-l poate lua acolo ai întotdeauna dreptate linişte şi toamnă

cred că am devenit un om frumos iar asta mă întristează oarecum în copilărie eram sigură că oamenii urâţi sunt cei puternici pentru că ei cuceresc lumea iar eu îmi doream să cuceresc lumea să o schimb să o transform nici eu nu ştiam în ce doar să o transform
atât
să o recreez
până acum nu am reuşit dar timpul mi-e prieten şi aproape de mine am învăţat între timp că oamenii urâţi sunt doar nişte figuri de ceară care ne populează cu dărnicie realul
că lumea în care eu trăiesc are culoarea şi lumina ochilor mei
sper ca învăţătura asta să mă ţină un timp cel puţin până ajung la 50 de ani
apoi vom mai vedea poate voi ajunge şi eu la vreun adevăr care să nu se schimbe după anotimp vârstă sau culoarea tenişilor

citesc mult în ultima vreme din păcate nu mai reuşesc să parcurg la fel de repede am cam obosit dar e o oboseală care precede iarna nimic îngrijorător
aştept iarna vreau să ies din toamnă albă tristă şi rece fără niciun trecut
voi reuşi ca întotdeauna
simplu deloc complicat

salut dana banu
să călătorim deci împreună înspre iarnă

autor: Dayvid Lemmon