Oamenii aceia

De câtăva vreme mergeam unul lângă celălalt pe drumul acela prăfuit din afara oraşului cu prea mulţi oameni. Trecuse timpul, greu, monoton.
Aşteptam tăcuţi momentul în care, într-un sfârşit, vieţile noastre se vor amesteca într-un fluviu fără început şi fără de capăt cu vieţile altora, ale oamenilor care au trăit odată, în vremuri imemorabile, cu ale celor care vor trăi cu mult după moartea noastră.
Dar pe zidurile vechi ale Oraşului Părăsit, umbrele grele şi tăcute continuau să se prelingă încet, ca într-un joc înfricoşător.

Vremea aceea trecuse de mult. În mijlocul oraşului cu prea mulţi oameni, aşezată confortabil, bătrâneşte, într-un fotoliu, privind blana roşcată cu ape aurii a Eniei (căţelul tăcut şi credincios al casei) mă gândeam că mi-ar fi plăcut să scriu o carte despre doi oameni, un bărbat tânăr şi o femeie tânără, care călătoreau de foarte multă vreme împreună, umăr lîngă umăr, pe drumuri lungi, prăfuite, într-o vară fără sfârşit, aridă. Pe drumurile acelea nu mai trecuse nimeni înaintea lor şi e de la sine înţeles că nu urma să mai treacă niciodată nimeni.
Doi oameni, două personaje cât mai realist redate, în aşa fel încât cititorul, oricine ar fi el, să se recunoască într-unul din ele, să-şi recunoască, spun, sufletul sau, mai precis, imaginea perfectă a sufletului, lucru care bineînţeles să-l emoţioneze până la lacrimi şi să-şi spună: „da, domnule, asta-i o poveste extraordinară”, să-şi spună lucrul acesta nu neapărat pentru mulţumirea mea de autor cât pentru o biată mulţumire de duminică după-amiază a lui, a celui care s-a regăsit într-unul din cele două personaje ale cărţii.
Personajele acestei cărţi ştiau ele foarte bine că undeva există un capăt şi că se vor despărţi definitiv, că urma să nu se mai întîlnească vreodată.
Erau între ei foarte multe cuvinte nerostite, cuvinte care se cereau spuse limpede, răspicat. Capătul drumului era din ce în ce mai aproape.

Cuvintele nu au fost rostite. Cei doi s-au pierdut pentru a nu se mai regăsi vreodată.
Acesta este sfârşitul.
Întotdeauna acesta este sfârşitul.


fragment din volumul de proză scurtă „Oraşul Părăsit”(Editura Napoca Star, 2000)

în imagine coperta 1 de Neil-Lupşa V. Ioan(pictură, Oraşul, 1993) bunul meu prieten plecat prea devreme acolo unde vom ajunge cu toţii în cele din urmă

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s