Arhivă pentru Noiembrie, 2009

Roger Waters – The Bravery Of Being Out Of Range

Posted in muzichiile danului on Noiembrie 26, 2009 by danabanu

troleul 43 al lui mugur grosu la a 2-a ediţie

Posted in de luat aminte, veşti despre ce se mai întâmplă în lumea noastră on Noiembrie 25, 2009 by danabanu

A doua ediţie a volumului „Troleul 43 s-a spânzurat cu cordonul de la capot”, autor Mugur Grosu, se lansează sâmbătă, 28 noiembrie 2009, ora 19.00, la standul editurii Vinea(Nivel 3.20, Stand 215 – Pavilionul Central)

Iulian Tănase despre Mugur Grosu şi poemele lui colaj:

„Pentru a ajunge la poezie nu e întotdeauna nevoie să scrii. Este suficient să citeşti cu atenţie, înarmat cu un foarfece cu privire metalică, pătrunzătoare, şi auz ascuţit. Pentru a ajunge la poezie trebuie să fii pregătit în orice moment să tai în carnea vie a realităţii, să decupezi de acolo fragmente care nici nu visau ele să ajungă părţi ale aceluiaşi întreg.
Mugur Grosu ştie să vadă şi ştie să decupeze ceea ce vede. Fiind un poet cu umor, Mugur nu are nici o problemă să îşi trimită foarfecele la plimbare prin paginile ziarelor, iar foarfecele, ca un cîine de vînătoare bine pregătit fizic şi psihic, niciodată nu se întoarce acasă la Mugur cu mîna goală.
Poemele-colaj ale lui Mugur Grosu par rezultatul întîlnirii deloc întîmplătoare dintre un foarfece cu imaginaţie şi un poet cu umor (sau invers) pe o masă de disecţie acoperită cu ziare.”

Sentic-Florin Caragiu

Posted in de luat aminte, prietenii danului, veşti despre ce se mai întâmplă în lumea noastră on Noiembrie 19, 2009 by danabanu

Joi, 26 noiembrie 2009, ora 18.00, în cadrul târgului de carte Gaudeamus, la standul editurii Vinea: 44 – Pavilionul 17, va avea loc lansarea volumului de poezie “Sentic“ semnat de Florin Caragiu.

Autorul despre conceptul de sentic:

Prin sentic cycle, dr. Manfred Clynes înţelege un model de organizare a sentimentelor pe care muzica îl realizează în modul cel mai evident. El se referă la ciclul emoţional clasic. Muzica se poate alimenta din orice emoţie, însă cerinţa celei mai înalte satisfacţii este ca ea să ne poarte prin tot ciclul, punând în joc alternarea dintre tensiune şi relaxare, între minor şi major, etc. Capacitatea unui conţinut muzical de a potenţializa în sine contrariul său, astfel încât destinderea nu anulează tensiunea, ci o transformă în povestea rememorărilor cu ramificaţii infinite, arată că miza noţiunii de sentic este determinarea sa în fond suprapsihologică, ciclul emoţional nefiind înţeles ca o orientare premeditată către rezoluţia absolută a tensiunii, ci mai degrabă, în cadrul acestei mişcări, sentimentul învaţă să redevină pur, dezbărat de balastul a ceea ce în el este resentiment. Emoţia îşi recâştigă demnitatea categorială, în sens de categorie estetică, şi aici poate fi, de pildă, numit tragicul. Resentimentul nu este încă o emoţie. Sentic defineşte emoţia care nu subjugă, pe deplin trăitoare, emoţia care este ea însăşi tot ciclul, nu doar o parte a lui. Manfred Clynes a recunoscut că în viaţa de zi cu zi omul cu sufletul erodat de rutină nu trăieşte, cel mai adesea, sentimente, ci mai degrabă resentimente. Tragică nu poate fi decât o emoţie, niciodată o stare resentimentară. Ciclul emoţional clasic culminează, în viziunea lui Clynes, cu veneraţia, adică starea de relaţionare a omului cu Dumnezeu. Emoţia nu poate face abstracţie de dimensiunea ei cea mai profundă, care este climaxul din momentul veneraţiei. Aspirând să fie o mişcare totală a trăirii, emoţia îşi dezvoltă un caracter înţelegător şi asimilativ. Tot ce e lăsat în urmă în memoria muzicii nu e un element reprimat, respins, ci valorificat într-o perspectivă culminativă. În sens creştin filocalic, e consacrat termenul de „simţire înţelegătoare”.

Referinţe:

“Florin Caragiu se prezintă – în Sentic – ca un surprinzător poet postdouămiist. Deşi a frecventat Cenaclul Euridice, el s-a ferit să practice poetica minimalistă, propunând un tonus destins, fără derapajele visceralizante specifice generaţiei sale. Discursul acestui poet autentic se caracterizează printr-o sobră surdinizare stilistică, deşi nu lipsesc acele energii lingvistice dejective atribuite de obicei douămiismului canonic. În straturile de profunzime ale textului se notează o „transfuzie” mistică firească, fără să distoneze în acest context receptiv atât de heteroclit. Sunt convins că despre Florin Caragiu se va mai vorbi de acum înainte, aşa cum se cuvine”.
Marin MINCU

“Poezia din Sentic pierde din hieratismul volumului anterior al autorului, căpătând mai multă flexibilitate, intimitate. (…) Poezia este densă, cu o mişcare moderată, cu ascunzişuri, cu o frumuseţe care trebuie căutată”.
Paul ARETZU

“În Sentic, Florin Caragiu actualizează gestul ritualic în miezul unei lumi plămădită parcă din principii contrare naturii lui. Cântecul, un fel de a fi al rostirii, e în pericol de a se neantiza, pentru că nu e susţinut prin cuvinte. Mai întâi e cântec bolborosit. Comunică ceva, dar mesajul pare bruiat încă de la început. Şi atunci, cum ar putea poetul să refacă armonia pierdută dintre sine şi lume, altfel decât privind-o cu înţelegere, altfel decât reînvăţând semnificaţia lucrurilor simple?” Şerban AXINTE

“Ce acrobat poetic! Mereu în formǎ maximǎ! Schimbǎ ringul, variazǎ jocul de picioare, doar croşeele sunt cam aceleaşi. Poemele din Sentic s-au mai extins, mai ales pe orizontalǎ, s-au mai relaxat, au mai luat ceva balast. Din ce în ce mai contemporan, poetul menţine doar unele simboluri ale dragostei creştine: soarele, inima, drumul etc. Strategia: modernizarea continuǎ a formei şi rafinarea aceluiaşi conţinut. Altfel, e mereu plin de surprize. Produce acum şi poeme simfonice, instrumentaliste. Omul creştin orfic, artist pânǎ-n dinţi, venind din cartier, este eroul lui Florin Caragiu. Un aristocrat popular şi un cǎlugǎr cenaclist. Paradoxal şi prin asta foarte viu”.
Felix NICOLAU

“Sentic marchează deplina maturitate a unui poet român remarcabil. Prin această carte Florin Caragiu intră, nu am nici o îndoială în această privinţă, în competiţie onestă cu tot ceea ce s-a creat mai valoros în poezia ultimului deceniu la noi. Discursul lui este unul care se dovedeşte a fi, în sens estetic, fericit complicat. Zone de limpezime de cristal stau în coasta unor „blocuri” textuale masive unde germinează durerile fără leac. Gesturi diafane se complică organic în zone în care agonia inimii lumii noastre cea de toate zilele este regină întunecată şi neînduplecată. Florin Caragiu vrea mult pentru că poate mult. Majoritatea poemelor sale sunt, concomitent, îmbrăţişare şi ciocnire de sensuri multiple, nu o dată nu numai disparate, ci chiar adverse unele faţă de altele. Pretutindeni însă este perceptibilă o concentrare pregnant personală a sinelui, care devine marcă a unei sensibilităţi profunde şi recognoscibile. Florin Caragiu este de la un capăt la altul al volumului său Florin Caragiu. Este, în fond, izbânda majoră a oricărui poet care contează (şi pe care se poate conta) şi pentru care poezia a devenit nu unul din modurile posibile de a fi, ci unicul mod de a fi”.
Nicolae TZONEs”

Ştefan Doru Dăncuş- Poveşti pentru Gabriella

Posted in prietenii danului, veşti despre ce se mai întâmplă în lumea noastră on Noiembrie 19, 2009 by danabanu

Lansare de carte
POVEŞTI PENTRU GABRIELLA
– roman –
ISBN: 978-973-726-415-2, 183 pag.

Lansarea cărţii va avea loc la Romexpo (parter), în cadrul Târgului de carte GAUDEAMUS, sâmbătă, 28 noiembrie 2009, ora 15.00, la standul Editurii LIMES.

Primele opinii:

„Aparţinând unui rebel care nu are intenţia de a se „cuminţi” cu una cu două, cartea lui Ştefan Doru Dăncuş este provocatoare, iritantă, explozivă, capabilă să scoată din minţi pe cei mai slabi de înger.”
Mircea Petean

„Ce altceva decât corespondenţe abisale găsim în „Poveşti pentru Gabriela”?! Atunci când autorul spune că s-a făcut lumină în compartimentul atâtor trenuri cu care fugea de realitate şi când afară se întuneca până nu se mai vedeau munţii astfel încât se concluziona că nu poţi avea încredere în nimeni, ce altceva decât alchimie spirituală se petrecea în sufletul lui Doru?! Ce altceva erau cuvintele de dragoste adresate Gabriellei, însoţite de paragrafe din Cântarea Cântărilor, dacă nu răbufniri ale spiritului triumfător peste materie? Asta însemnând spirit biruitor peste materialitatea realistă a evenimentelor. Adică realism abisal.”
Remus Foltoş

„“Poveşti pentru Gabriella” este, probabil, unul din puţinele romane de dragoste în care bărbatul şi femeia sunt priviţi ca entităţi separate de gâlceava comună a strazii şi furioasele convulsii sociale.
Cu această nouă apariţie editorială, Ştefan Doru Dăncuş demonstează că asumarea unei vieţi morale e preferabilă uneia în care cuplul uman, alienat şi predispus topirii în creuzetul pasiunilor de moment, s-a cantonat începând cu sfârşitul secolului XX.
Iubirea, înălţată la cote ce tangentează, pe alocuri, fantasticul, transformă această carte într-un fel de supermarket sentimental al unei umanităţi ce şi-a pierdut măreţia divină şi candoarea.”
Adrian Domniţean

„Îmi place Dăncuş pentru că se simte marginalizat, e a rebours, şi asta e o poza vandabilă, dacă nu e făcută în exces sau, uneori, tocmai pentru că e aşa, la limită. Pentru că e „rău”, rebel, împotrivă. Cartea e, însă, delectabilă.”
Mihail Gălăţanu

poemul-marionetă

Posted in cartolinele-poezii ale danei banu on Noiembrie 19, 2009 by danabanu

o lumină albastră îi traversa chipul. îi era cumva ruşine să trăiască.
avea dexteritatea marilor inventatori de iluzii. stranietatea celor nefericiţi din naştere.
se lăsa consumat cu uşurinţă privit pe îndelete descifrat cu îngăduinţă.
regele vastelor teritorii de fum. obraznicul arlechin al principeselor decrepite.

avea atâtea cuvinte încât ţi se făcea rău ascultându-l. aerul se rarefia.
un cimitir ambulant în care trăiau oameni cu feţe de lut. un vânzător de nevroze pentru blazaţi.

din politeţe se poate muri la fel de bine ca din viaţă. vine o zi când găseşti motive să ucizi şi ucizi.
fără blândeţe. fără teamă. fără întrebări. loveşti scurt şi pleci. sau dai foc omenirii cu graţie şi simplitate.
în urmă rămâne o cenuşă de om. din cenuşa de om se nasc cele mai vii şi luminoase poeme.

când scrii e semn că undeva pe parcurs s-a întâmplat cel puţin un accident sau o crimă.
nu poţi să scrii fără cadavre în sertar fără nebunia sinucigaşului în serie
fără masca înşelătoare a omului-înger.

noi suntem dintre cei care aprind luna ziua în amiaza mare.
noi suntem oameni ai nopţii şi fiare dezlănţuite ale lunii.
ţara noastră e dincolo de pământul acesta.
respirăm odată cu el odată cu poemul-marionetă
cel care ne-a pus lacăte grele şi ne-a vândut prin lume drept inocenţi.
ne-au cumpărat la întâmplare zarzavagii copii neatinşi de sălbăticie
adolescenţi cu plete fosforescente şi aripi de ceaţă
femei şi bărbaţi singuratici cu vieţi exemplare şi triste.

suntem prizonierii poemului-marionetă. viaţa e departe de noi.
stă ascunsă şi rânjeşte sinistru din spaţiile albe ale versurilor
scrise de noi trăite de alţii

ascultă acest text în lectura autoarei

emi

Posted in virtuale portrete ale prietenilor mei on Noiembrie 17, 2009 by danabanu

lui emi, bunul şi tânărul meu prieten, pentru ziua lui de mâine

emi are 30 de ani. mai are şi un prieten foarte bun. pe mine. uneori noi scriem cuvinte. alteori ni se pare că îmbătrânim.
lui emi îi place berea neagră. mie îmi plac ţigările muratti. la masa noastră e întotdeauna lumină.
cred că într-o zi emi va cuceri lumea şi o va da pe gratis celor care au nevoie de ea.
asta pentru că emi iubeşte oamenii.

emi are 30 de ani şi face parte din familia mea de prieteni. îmi e frică de el uneori.
oamenii pot să dispară ca şi când nici măcar nu ar fi existat vreodată.

noi locuim în cartiere îndepărtate. în oraşe îndepărtate. în lumi care nu există defapt.
uneori ne facem semne de la fereastră. atunci se aprind lampioane colorate. trenurile opresc în gări fără nume.
avioane de hârtie acoperă cerul. dacă te furişezi încet până la cuvintele lui şi le apuci de un colţ şi tragi bine
poţi să vezi dedesubt un copil care dă cu praştia în tristeţe.

lasă prietene emi lasă şi ţine minte
dacă toate cuvintele noastre s-ar aduna la un loc
ar putea să transforme viaţa distanţa îndepărtarea frigul şi teama
într-un punct incandescent sau mai bine într-o linie subţire şi vie

emi are 30 de ani. eu nu îi mai am. eu am cucerit deja lumea şi astăzi vreau să i-o dau lui.
o merită. sunt sigură că o va da mai departe.

ascultă acest text în lectura autoarei

la marginea oraşului

Posted in cartolinele-poezii ale danei banu on Noiembrie 16, 2009 by danabanu

I

acolo unde umbrele se desfac într-un fel de singurătate apoasă
acolo unde ne întoarcem de fiecare dată şi privim cu tandreţe spre bătrânele ceasuri
la marginea oraşului printre statuile disperării
am înţeles frumuseţea femeilor înspre iarnă tăcerea bărbaţilor cu lumini pe umerii firavi

e seară şi dincolo de râu cresc viziuni acoperite de ceaţă
ne prelingem pe ziduri jilave inventăm mecanisme ciudate cu nume sonore
poeme pentru mai târziu ca nişte boabe de piper tulburând pahare pline cu vin rubiniu
poate e sângele nostru acolo poate e doar apa ciudată care naşte mereu întâmplarea

la marginea oraşului acolo unde tramvaiele ajung obosite şi literele se scriu printre morminte
fragmente din anotimpurile vârstelor noastre steaguri de pace şi steaguri de războaie pierdute la timp
o întreagă armată de semne care strivesc realitatea

II

iată
avem cuvinte avem pâine caldă pe masă avem răbdare şi trăim încă
mai mult de atât vai nu ne-a fost dat să primim şi nici n-am cerut vreodată
un râu de smoală un miros de pucioasă un prundiş azuriu şi ceaţa lăptoasă
ehei tinereţea noastră părăsită în grabă dincolo de gările siberiene dincolo de adăposturile de noapte
dincolo de podurile iluziei de avanposturile memoriei de cercurile stranii şi agresive ale timpului

iată
suntem aici la marginea oraşului facem semne strivim realitatea
adu-ţi aminte vântul care înalţă praful la cer soarele mic ascuns în pământuri
şi luna desenată pe sticla ferestrei închise

III

la marginea oraşului vorbeam despre sălbăticie aşteptam să fim îmblânziţi
ca după o viaţă întreagă şi obositoare am tuşit scurt am ridicat gulerul paltonului
şi am plecat mai departe