Archive for the cartolinele-poezii ale danei banu Category

Luna și Îmblânzitoarea de oameni

Posted in cartolinele-poezii ale danei banu with tags , , , on Noiembrie 12, 2015 by danabanu

tn

ultima poezie de dragoste a lumii

Posted in cartolinele-poezii ale danei banu, poezie with tags , on Octombrie 14, 2013 by danabanu

pentru el aş fi vrut să scriu
ultima poezie de dragoste a lumii
dar eram încă oarecum tânără
încă iubitoare de bărbaţi cu suflet fragil
bărbaţi cu priviri de noapte scânteietoare
tandri catifelaţi blând-uitaţi

pentru el aş fi vrut să ridic o biserică rusă
cu clopote de aur cântând înspre soare
cu clopote de-argint tăcând înspre lună

vocea lui lăsa urme prin aer mereu
cerul devenea violet norii dansau menuet
părul lui lung şi roşu lumina prin ceaţa lumii
drumul meu înspre el

îmi aducea nuci covrigi flori mici de câmp
desene cu ferestre închise bărci şi jumătăţi de zeppeline
de fiecare dată când venea înspre mine undeva prin lume ningea
poate prin siberia cu siguranţă nu şi în africa

el era al meu pentru un timp prescurtat
dar mai era şi ultima poezie de dragoste a lumii
pe care cu siguranţă am să o scriu într-o zi
cu scrisul meu înalt şi frumos caligrafiat
unui alt bărbat

 

szentendre, octombrie 2013

lui Onisim

desene şi ciocolată

Posted in cartolinele-poezii ale danei banu with tags , on August 4, 2012 by danabanu

dragostea mea
între noi au crescut peste noapte ziduri
oraşe cu prea mulţi oameni munţi înalţi până la soare
dar toate acestea nu înseamnă nimic
eu trăiesc în lumina ochilor tăi şi respir odată cu tine
eu sunt gestul obosit cu care îţi ridici umerii a întristare
cafeaua de dimineaţă şi bucata de pâine a serii
dragostea mea te iau de mână şi salvăm lumea de la dezastru
cum trecem aşa pe deasupra acoperişurilor
parcă am fi un singur trup călător
văzut doar noaptea în vis sau prin ceaţa albastră
care dansează deasupra îndepărtatelor oceane

noi nu o să fim niciodată prizonieri
pentru că suntem încă tineri sălbatici liberi şi trişti
nu vom evada niciodată din această iubire
pentru că ea este fără început şi sfârşit
este un corp care se hrăneşte cu sângele nostru
un corp fosforescent viu fabulos

tu ai să îmi aduci mereu desene şi ciocolată
eu am să scriu mereu poezii
vom străluci mereu printre oameni
ca două lampioane colorate
unul puţin mai înalt până la soare
altul puţin mai tăcut până la lună

daniil şi capătul pământului

Posted in cartolinele-poezii ale danei banu, de-ale mele mărunţele, imagini, jurnal with tags , , , on Iulie 18, 2012 by danabanu


Cafe de Flore 1970 – Serge Jacques

„uite daniil
aici e capătul pământului
bem o cafea povestim despre lucruri mărunte şi ape tulburi

ei spuneau că zboară prin lume tot felul de păsări ciudate
că vremurile ne scriu ne gândesc ne mestecă încet şi desigur
că vom ieşi din oraşul acela mult prea devreme
ca să mai înţelegem şi noi câte ceva
ei aveau întotdeauna dreptate
dar noi am plecat
şi nu ne-am mai întors niciodată”

la versurile astea m-am gândit acum câteva zile în timpul călătoriei în franţa. imaginea lui daniil m-a tot urmărit în ultima vreme. totul e bine. va trece şi vara asta până la urmă, aştept toamna şi călătoria în siberia.

uneori ca şi cum întotdeauna

Posted in cartolinele-poezii ale danei banu on Mai 14, 2012 by danabanu

spre dimineaţă primul tramvai intră prin fereastra deschisă
felinarele aruncă lumini stinghere spre blocuri
aşteptăm veşti de la capătul pământului mereu le aşteptăm
când ajung la noi e deja târziu obişnuiţi fiind cu aşteptarea
le traversăm în grabă sau construim cu ele piramide
poduri artificii diverse şi mărunte retorici nostalgizante

oamenii caută urmele noastre prin locuri ciudate pe unde nu am trecut niciodată

*
cred că am uitat începuturile oricum nu există un singur cuvânt care să le cuprindă pe toate
cuvintele ne urmăresc deşi noi am plecat de mult în călătorii fără să luăm în calcul posibila întoarcere
suntem dezlegaţi de simţuri suntem îngropaţi în trupuri fără scăpare dar suntem iar asta ne este deocamdată
îndeajuns

era o vreme când lucrurile păreau pentru totdeauna parcă ieri sau chiar în minutul care tocmai s-a dus de la noi
biciclete cu aripi o ceaţă argintie lăsată în urmă peşti fosforescenţi aruncaţi de ape la mal
un decor în mijlocul căruia locuiam răbdători flota noastră era împrăştiată pe toate oceanele
eram în vis şi scriam despre noi ca şi cum nu urma să mai plecăm de acolo

oamenii caută urmele noastre prin locuri ciudate pe unde nu am trecut niciodată

*
în micuţa prăvălie din cartierul de nord seara venea întotdeauna adusă de un pendul din lemn de trandafir
eşarfa tinerei doamne care locuia în camera din spatele prăvăliei era parfumată
în jurul ei aerul strălucea uneori şi păsările desenate pe eşarfa ei cântau

dincolo de zid era un câmp uriaş mai era şi lună plină mereu
oamenii spuneau că mai departe de zid nu poţi ajunge
ei nu văzuseră însă niciodată luna cea plină din spatele zidului şi nici nu credeau în ea
se spune totuşi că într-o zi a coborât din luna aceea o femeie neagră
purta o eşarfă cu păsări cântătoare uneori adormea în fereastră
atunci din somnul ei se făcea dimineaţă şi toată lumea era fericită

ziduri în oraşul de iarnă tradus de Pere Besso în spaniolă şi catalană

Posted in cartolinele-poezii ale danei banu on Martie 7, 2012 by danabanu

ziduri în oraşul de iarnă

pe străzi trece iarna
oamenii trăiesc în cutii de conserve
oamenii au virgule puncte semne de exclamare
caii sălbatici ajung la abator măcelăriile gem de animale îmblânzite
nu sunt fratele vostru nici sora voastră nici apa vie sau moartă
nu sunt umbra umărul mandibula tibia sau creierul vostru
sunt iarna şi toamna celor trişti şi patetici
cel care tace şi urcă iederă pe ziduri mucegăite
cel care poartă cu el viziuni stoarse de vlagă
ştiu cum e
ţi se umflă venele scuipi în oglindă dai cu pumnul în vitrinele zilei
dincolo de extaz urlet ardoare flacără
sobră şi mută inima de piatră a celui care iubeşte haznaua asta apocaliptică
lumea cu infinitele ei prelungiri efemeridele scârboase ale melancoliei
metafora crâncenă a plictisului
cu ochii daţi peste cap purtând în cioc o candelă de argint care luminează oraşul
dacă vezi un om ocoleşte-l te va iubi şi va crăpa singur
dacă vezi o piatră ia-o în braţe va deveni om
ştii cum e?
dincolo de cuvânt doar acoperişuri
dincolo de acoperişuri
ferestre
semne pentru mai târziu
urlete de fiară adormită la timp
în oraşul de iarnă
doar ziduri
niciun om
doar ziduri

murs a la ciutat d’hivern

pels carrers passa l’hivern
la gent viu en llaunes de conserva
la gent té comes punts signes d’exclamació
cavalls salvatges arriben a l’escorxador els carnissers melmelada d’animals domesticats
no sóc el vostre germà ni la vostra germana ni aigua viva o morta
no sóc ombra el muscle maixella tíbia o el vostre cervell
sóc l’hivern i la tardor dels tristos i patètics
aquell que calla i s’enfila l’heura pels murs florits
aquell que porta amb ell les visions escorregudes d’energia
sé com és
se t’inflen les venes escopeixes a l’espill dónes punyades en les vitrines del dia
més enllà de l’èxtasi udol ardor flama
sobri i mut el cor de pedra del que estima aquesta claveguera apocalíptica
el món amb les seues infinites perllongacions les efemèrides repugnants de la malenconia
metàfora amarga del tedi
amb ulls lliurats per damunt del cap duent al bec una llàntia d’argent que il·lumina la ciutat
si veus un tipus evita’l t’estimarà i rebentarà sol
si veus una pedra pren-la en braços esdevindrà un home
saps com és?
més enllà de la paraula només teulats
més enllà dels teulats
finestres
signes per a més tard
udolaments de fera adormida al moment
a la ciutat d’hivern
només murs
ningú
només murs

muros en la ciudad de invierno

por las calles pasa el invierno
la gente vive en latas de conserva
la gente tiene comas puntos signos de exclamación
caballos salvajes llegan al matadero los carniceros mermelada de animales domesticados
no soy vuestro hermano ni vuestra hermana ni agua viva o muerta
no soy sombra el hombro mandíbula tibia o vuestro cerebro
soy invierno y otoño de los tristes y patéticos
el que calla y trepa la hiedra por los muros mohosos
el que lleva consigo visiones exprimidas de poder.
Sé cómo es
se te inflan las venas escupes en el espejo das con el puño en las vitrinas del día
más allá del éxtasis alarido ardor llama
sobrio y mudo corazón de piedra del que estima esta cloaca apocalíptica
el mundo con sus infinitas extensiones las repugnantes efemérides de la melancolía
metáfora amarga del tedio
con los ojos por sobre la cabeza llevando en el pico un velón de plata que ilumina la ciudad
si ves a alguien evítalo te amará y reventará solo
si ves una piedra cógela en brazos se convertirá en hombre
¿sabes cómo es?
Más allá de la palabra sólo tejados
más allá de los tejados
ventanas
signos para más tarde
aullidos de fiera adormecida al momento
en la ciudad de invierno
sólo muros
nadie
sólo muros

peste ape o ceaţă aproape omenească

Posted in cartolinele-poezii ale danei banu, cântecul samovarelor on Februarie 14, 2012 by danabanu

în anul acela am început să tăcem pe deasupra noastră se întuneca
treceau prin încăperi albe cuvinte doar treceau se îndepărtau de la noi
în iarna aceea printre văile ninse din munţi am văzut pentru prima dată soarele

dragi bărbaţi ai subteranelor senzaţii erotice
frumoşi inorogi care trăiţi încă pe vastele câmpii de hârtie
molima primăverii ne va cuprinde trupurile şi le va ridica la cer
acolo în chip de nori vom visa felinare aprinse şi ceaiuri negre
clocotind în samovare de-argint

peste ape îngerul a strigat şi adevărul a devenit un cântec despre maidanele copilăriei
peste ape s-a ridicat o ceaţă lăptoasă aproape omenească asculta cântecul şi dansa uşurel
peştii se legănau şi ei bărcile pescarilor s-au dezlegat de la maluri atunci şi au rămas părăsite

prin oraş oamenii au ridicat obloanele au deschis ferestrele şi au râs înspre noi
ieşeam victorioşi din soare în alaiuri lungi
eram tineri şi nu era seară eram tineri

în faţa măcelăriei chiar lângă abator
din oase albe curate spălate lustruite cu multă migală
prietenii au ridicat o statuie după chipul şi asemănarea noastră
au mâncat şi au băut 3 zile apoi au încercat să îşi amintească numele statuii şi n-au reuşit
apoi au tăcut şi au privit cum se întuneca pe deasupra
apoi a trecut o zi cât o iarnă
şi molima primăverii le-a luat trupurile şi le-a transformat într-o ceaţă aproape omenească