Archive for the din înţelepciunile de zi cu zi ale danului Category

jurnal

Posted in culori, de-ale mele mărunţele, din înţelepciunile de zi cu zi ale danului, imagini, jurnal on Septembrie 23, 2009 by danabanu

anahata-katkin
autor: Anahata Katkin

şi toamna asta care îmbolnăveşte totul în jurul meu cu parfumurile ei cu lumina pe care nu o mai pot suporta cu vieţaşii literari şi literaţi cu morile de vânt ale vremii

cohorte de gândaci de bucureşti colcăind în neştire, zâmbete de circumstanţă, decrepiţi, scuipangii cu nume de împrumut, aceleaşi feţe care populează cu dărnicie o lume de praf şi cenuşă
lumea de praf adică lumea reală
lumea de cenuşă adică lumea virtuală

Doamne, n-am mai văzut un om normal de nu ştiu când, mă gândeam că fuga ar putea să fie o şansă de scăpare din azilul ăsta de nebuni, că retragerea, renunţarea, tăcerea, ar putea fi o opţiune
nu e
oriunde te-ai retrage ei vin după tine cu frustrările lor cu larma lor fără noimă zăngănind la nesfârşit din lanţurile lor idioate cu numele lor colorate şi vieţile lor consumate pe net

am stat ieri vreo 2 ore în micul parc din faţa blocului meu am privit cu atenţie spre copiii ce-şi rupeau hainele de pe ei pentru o jucărie spre părinţii limbuţi care urlau de pe margine spre ferestrele casei mele şi spre excavatorul buclucaş care tot mută pământul din parc de vreo săptămână dintr-o parte în alta fără vreun sens asta spre bucuria ţâncilor cu şepcuţe colorate şi spre pierderea de vreme şi de nervi a pensionarilor mei de vecini
atunci am înţeles că peste tot e la fel şi că până la urmă poţi să tragi obloanele şi să te scufunzi iar în apa rece şi limpede a liniştii

există totuşi un loc unde nu poţi fi scuipat şi lovit unde poţi să stai cuminte ferit de prostie şi de portretizări tâmpite(acum mă gândesc la specimenul ciudat adolescentin şi cu mintea creaţă care mi-a preluat vreo 3 texte şi a încercat să le transforme într-un ghiveci bucureştenesc „doomiist” mizând pe o posibilă reacţie directă din partea mea, poate să stea liniştit(ă) n-am ripostat eu nici când eram lovită la propriu de descreieraţii vremurilor trecute sau de cei ai mineriadelor cretine nu văd de ce aş face chestia asta acum e îndeajuns că ştiu cine e şi că îmi e milă cu adevărat milă)
locul acela despre care vă scriu acum e în tine însuţi sau însăţi nimeni şi nimic nu ţi-l poate lua acolo ai întotdeauna dreptate linişte şi toamnă

cred că am devenit un om frumos iar asta mă întristează oarecum în copilărie eram sigură că oamenii urâţi sunt cei puternici pentru că ei cuceresc lumea iar eu îmi doream să cuceresc lumea să o schimb să o transform nici eu nu ştiam în ce doar să o transform
atât
să o recreez
până acum nu am reuşit dar timpul mi-e prieten şi aproape de mine am învăţat între timp că oamenii urâţi sunt doar nişte figuri de ceară care ne populează cu dărnicie realul
că lumea în care eu trăiesc are culoarea şi lumina ochilor mei
sper ca învăţătura asta să mă ţină un timp cel puţin până ajung la 50 de ani
apoi vom mai vedea poate voi ajunge şi eu la vreun adevăr care să nu se schimbe după anotimp vârstă sau culoarea tenişilor

citesc mult în ultima vreme din păcate nu mai reuşesc să parcurg la fel de repede am cam obosit dar e o oboseală care precede iarna nimic îngrijorător
aştept iarna vreau să ies din toamnă albă tristă şi rece fără niciun trecut
voi reuşi ca întotdeauna
simplu deloc complicat

salut dana banu
să călătorim deci împreună înspre iarnă

dayvid-lemmon
autor: Dayvid Lemmon

Azi despre bărbaţi cu dragoste

Posted in culori, de-ale mele mărunţele, din înţelepciunile de zi cu zi ale danului, imagini, jurnal on Februarie 8, 2009 by danabanu

mark-seliger1
photo: Mark Seliger

I-am iubit mereu, m-au fascinat, chiar şi acum ador să îi privesc cum tac sau mint sau se bâlbâie aiurea şi de multe ori când nu e cazul. Bărbaţii au pentru mine o lumină a lor, aparte şi mereu nouă. Spre deosebire de femei, a căror companie nu o suport, bărbaţii sunt cei care se oferă cu largheţe. Au o siguranţă „masculină” de faţadă care de cele mai multe ori ascunde un interior dominat de teamă, de nelinişte, de complexe şi zbateri ciudate.

Am văzut bărbaţi puternici doborâţi de femei cu mintea pe bigudiuri, femei strălucind de prostie şi goliciune interioară, bărbaţi uluitori de inteligenţi şi sensibili care îşi pierdeau puterea în faţa lor instant, fără niciun drept de apel.

Bărbaţii autentici au un fel al lor aparte atunci când iubesc, majoritatea se aruncă în iubire de parcă s-ar arunca de la etajul 10 în gol, vorbesc despre bărbaţi nu despre băieţii în pantaloni scurţi şi saboţi de lemn. Sunt cu siguranţă demni de privit cu atenţie, îndeaproape.

Prietenii mei sunt absolut toţi bărbaţi. Poate şi din cauza asta mi se spune Danul sau Dănuţ. Am crescut printre băieţi apoi printre bărbaţi. I-am ţinut aproape de mine, pe unii i-am iubit, pe alţii, din păcate, i-am lovit sau i-am umilit cu sau fără voie dar pe toţi i-am respectat în felul meu ciudat şi toţi mi-au rămas aproape chiar dacă, între mine şi unii dintre ei distanţele şi timpul s-au tot mărit.
Pe unii îi revăd după mulţi ani şi îmi dau seama că nu m-am schimbat prea mult doar am devenit o femeie matură(eh, nu ştiu cât de matură…la câte tâmpenii am făcut în ultima vreme chiar că ar trebui să tac) care trăieşte printre bărbaţi.

Da, iubesc bărbaţii, poate şi din cauza asta ei mi-au oferit mereu tot sau mi s-au oferit cu totul, fără nicio reţinere, pentru că dincolo de orice poveste au ştiu a simţi în mine pe cel care, fără a fi neapărat o femeie pentru ei, ştie să îi bată uşor pe umăr şi să le spună zâmbind „hei, salut, stai liniştit, sunt aici!”. Nu e niciun altruism, e doar obsesia mea permanentă de a le oferi celorlalţi ceea ce eu aştept de la ei. Recunosc că nu am găsit în felul acesta căldura de care aveam nevoie(adică nu am găsit-o în momentele potrivite, parcă întotdeauna a existat un decalaj straniu de timp, parcă mereu am trăit cumva în două perioade diferite şi nu mă aflam la locul potrivit în momentul potrivit) dar măcar ştiu că am încercat. Şi mai ales că am iubit bărbaţii. Da, aceşti uluitori şi fascinanţi bărbaţi.

pm-21961-large1

despre oameni, subterane eulalii şi alte închipuiri crocofante

Posted in din înţelepciunile de zi cu zi ale danului on Decembrie 29, 2008 by danabanu

hall3

M-a întrebat zilele trecute un copiluţ mândru cetitoriu de danabanu-uri, simpatic foc, cu frizură emo şi dinţi de lapte adorabili despre de ce şi de unde până unde şi cum de se întâmplă ca danul să fie prieten şi cu sonetişti şi cu douămiişti, şi cu personaje aflate la ultimele vârste şi cu din cele prea tinerele, cu grupuri care se află în războaie, cu ţigani mândri de etnia lor, aprigi, înfocaţi, năvalnici la vorbă, cu universitari alpinişti de-o viaţă pe treptele carierei lor. Fix în lumina ochilor lui privindu-l am rămas deodată cu gura căscată şi nimic altceva n-am avut pe moment a-i spune decât că „eheheeei, dragu’ babei, eu sunt prieten cu toată lumea şi cu nimeni în particoler”. O replică destul de ciudată care m-a pus pe gânduri preţ de o cafea băută acum şi câteva ţigări fumate în tihna dimineţii.
Măi, să ştiţi că aveam dreptate şi mă pocneşte scurt nu mirarea ci cheful de emis pe bandă rulantă maxime şi cugetări valabile o zi.

Înainte de toate e bine de ştiut că danul nu poartă ever cu el urmele muşcăturilor şi nici nu sare la carotida nimănui fără să fie grav provocat-iritat. Apoi iar e bine de ştiut că se află destul de greu de enervat dar şi greu de oprit atunci când ţâfna îi dă peste bot. Deocamdată mai lucrăm la el pentru că pare un animăluţ greu de dresat.

E bine să ştii că poţi ajunge şi mai jos de podea, adică să dai ortul preotului din prea multă ură, ciudă, disperare şi frustrare iar asta, zău şi direct vă spun, n-am de gând să o fac prea repede şi ca să scap de asemenea tentaţie de obicei îmi bag picioarele, spun direct ce mă enervează, sar pe geam din sufletul prietenilor enervanţi şi mă întorc apoi zâmbitor pe uşa din faţă.

O altă explicaţie ar fi şi faptul că felinarul călăuzitor prin subteranele relaţionărilor mele cu oamenii este convingerea că toţi îmi sunt prieteni până la proba contrarie. De vine un om înspre tine cu toporul ridicat bine este să îi întorci spatele, de-i om nu ţi-l va împlânta în spate, de nu e om îl va arunca înspre omoplaţii tăi, asta nu înseamnă că obectul contondent va şi ajunge la destinaţie, cei care atacă pe la spate n-au jucat never la ruleta rusească şi deci n-au cum să supravieţuiască temerilor lor, le tremură mâna şi sângele lor e subţire ca apa cu lămâie băută de florăresele care se visează principese.

Prietenia se află, există şi nu trece fără vlagă în definitivul pământului precum fumul ţigărilor mele de acum. Cred că nu trebuie să mori de drag pentru oameni ci să trăieşti iubindu-i aşa cum te iubeşti pe tine adică uneori deloc alteori până dincolo de orice închipuire(încă două maxime şi cugetări din acestea şi mă văd cumpărându-mi un bax de serveţele de hârtie pentru şters lacrimile ce îmi vor da pe nas).

Mulţimile sunt făcute pentru oameni ca mine, niciunde nu sunt mai întreg singur decât în mijlocul mulţimii, iar eu îmi iubesc singurătatea, o lustruiesc de dimineaţa până seara, o hrănesc, o visez cu ochii deschişi, în fine, o întreţin cum pot. Pentru că ea poartă numele meu şi nu va pleca spre alte locuri decât odată cu mine.
Pentru că eu îmi trăiesc aproape fiecare zi de parcă ar fi prima şi ultima iar asta îmi dă o putere uluitoare şi îmi mai dă uneori şi crunte dureri de cap.

Oamenii m-au fascinat întotdeauna astfel reuşesc să îi aduc foarte aproape. Sper să îi pot ţine cât mai mult lângă mine pentru că, aşa cum spuneam înainte, nu pot fi singur decât printre ei iar eu am nevoie de singurătate şi nu vreau cu niciun preţ să o pierd.

vintagedaisy