Archive for the Fum Category

Fum 6

Posted in Fum on Septembrie 8, 2008 by danabanu

Poţi să îţi spui vine iar noaptea şi dacă spui cu voce tare chestia asta e bine, se face dimineaţă.
Poţi să îţi spui nu-i nimic, chiar nimic, încă o iluzie care dispare exact aşa cum a venit, adică în fum de ţigară şi în linişte.
Astăzi îţi voi povesti despre Insulă, ştii că mă ţin aproape întotdeauna de cuvânt, ţi-am promis că am să îţi vorbesc despre Insulă deci iată-mă gata să plec iar înspre ea.
Acolo m-am născut eu, într-o familie ciudată de oameni care se iubeau prea mult şi urau din tot sufletul lor Apa. Îţi dai seama? Să locuieşti pe o Insulă şi să urăşti Apa.
Oamenii de acolo au ridicat nişte munţi întâmplători, cred că nu aveau ce face, au construit nişte bărci, au plecat cu ele departe. Eu am rămas. Eram singurul căruia nu îi era frică. Nici acum nu îmi e. Nu m-am schimbat prea mult. Tot nu am învăţat să înot dar asta nu înseamnă că nu pot să calc pe Apă când vreau eu. Azi vreau.

1.
E foarte uşor să pleci. Închizi uşa, nu spui la revedere, ieşi pe stradă, printre oameni totul pare ok, sunt mulţi, coloraţi, nu au o identitate precisă. Supravieţuirea e o chestie la îndemâna oricui, mai ales când ai o bicicletă cu aripi pe care ţi-o desenezi în fiecare dimineaţă cu o graţie inefabilă. Îţi spui, aha, oamenii ăştia nu trăiesc pe o Insulă oamenii ăştia chiar ştiu să înoate. Îţi spui că aşa e normal, dacă oamenii care trăiesc pe o Insulă ar ştii să înoate nu ar mai exista insule locuite.
Îţi spui că pleci dar de fapt te întorci. Vezi ce simplu e?

2.
E foarte greu să te întorci. Fiecare plecare lasă în urmă un om. Când te întorci nu mai găseşti nimic din el. Dacă eu plec astăzi din mine nu mă mai pot întoarce mâine şi nu mă mai pot găsi întreagă. Asta e. Nu mai pot. Pentru că ziua de ieri e o Insulă şi de pe Insulă nu poţi pleca, nu poţi renunţa aşa deodată şi gata. Fii sigur, fiecare plecare e doar o uriaşă dorinţă de a te întoarce. Pentru că ai vrea să fie altfel, pentru că ai vrea să ştii şi tu înota dar iubeşti prea mult Apa şi chiar ai învăţat să calci peste ea. Ea te-a acceptat.

3.
Dincolo de plecări şi întoarceri rămâne un semn. Un semn mic şi aparent fără nicio importanţă, ca şi toate cuvintele pe care uneori oamenii şi le spun doar din plictiseală. Mereu aud cuvinte, mereu încerc să le înţeleg, le tot repet încercând să înţeleg de unde vin ele şi ce vor să spună cu adevărat. Atât de mult zgomot inutil. Atâtea gesturi pe care nu le înţeleg. Mi-am luat Insula cu mine când am venit aici iar aici nu e bine. Oamenii tot pleacă şi se tot întorc. Parcă e un carusel uriaş aici. Parcă e o ţară fără nicio culoare. Văd semne, aud cuvinte. Şi Apa se îndepărtează de noi. Poate e vremea să plecăm. Rămâne oricum un semn mic în urma noastră.

4.
Asta e Insula. Un cerc perfect ca orice formă geometrică enervantă. O alergare continuă, mereu aproape, departe mereu. Asta e Insula. Locul din care nu poţi pleca pentru că eşti înconjurat de Apă şi Apa eşti tu, supravieţuitorul, ultimul care a rămas pe Insulă. Ăsta eşti tu.

…………………………………………………………………………………………………

Mâine am să îţi povestesc despre femeia neagră din lună sau într-o altă zi sau nici nu ştiu dacă am să îţi mai povestesc.

Anunțuri

Fum(5)

Posted in Fum on August 20, 2008 by danabanu

monolog

Uite aşa i-am transformat în nişte soldăţei de plumb pe toţi cavalerii mei cu armuri strălucitoare. I-am aşezat pe pervazul ferestrei, am început să îi număr, nu ştiu cum se făcea dar mereu îmi ieşeau mai puţini la numărătoare, ştii tu, eu şi cifrele…nu m-am înţeles niciodată prea bine cu ele, fiecare cifră trebuie să însemne ceva, altfel e inutilă pentru mine. După ce i-am tot numărat i-am aşezat frumuşel într-una din cutiile mele de tablă veche cu desene ciudate, am închis capacul şi am aruncat cutia departe. Nu ştiu cum s-a întâmplat dar cutia s-a transformat deodată într-o rază de soare şi s-a aşezat fix pe vârful nasului meu adormind şi nemaivrând să plece de acolo.

……………………………………………………………………………………………………………………

Am să îţi povestesc astăzi despre linişte, aşa cum ţi-am promis mai de mult. Cred că liniştea e un cuvânt uriaş, vezi tu, există cuvinte fantastice care odată rostite îşi pierd parcă sensul, devin doar nişte senzaţii colorate, nişte stări pe care încerci să le prinzi deşi nu înţelegi nimic din ele.
Trăia odată un poet care spunea despre oamenii din Oraşul Părăsit că nu sunt fericiţi pentru că nu ştiu ce înseamnă cuvântul acesta. Aşa e şi cu liniştea. Ce-i aia linişte? De unde vine şi ce vrea ea să ne spună?
Uite, am un prieten care zice că liniştea e ceva care apare la capătul unui drum lung şi agitat.
Altul spune că liniştea este este o invenţie făcută să ne dea dureri de cap.
Altul spune că liniştea nu există, zgomotele o acoperă mereu.
Un altul îmi povestea că liniştea se confundă de cele mai multe ori cu tăcerea şi că e o mare prostie treaba asta.
Ca să nu îţi mai spun despre altul care mi-a zic că liniştea e o aparentă stare de somn.
Na, gândeşte-te că toţi oamenii ăştia s-ar întâlni într-o seară şi ar încerca să vorbească unii cu alţii despre linişte.
Îţi dai seama ce agitaţie inutilă ar fi, câte certuri, contraziceri, cuvinte aruncate în aer pe tema asta.
Oameni care vorbesc despre acelaşi cuvânt dar au în cap definiţii diferite asupra lui. Uite, aşa se duce naibii orice încercare de dialog, cu tine însuţi sau însăţi sau cu ceilalţi.
Ştiu de la mine…astăzi emit cu emfază şi cu siguranţă marţială o idee, mâine îmi bag picioarele în ea şi spun contrariul. Atunci cum pot eu să mai vorbesc despre linişte? Mai ales că stau acum cu o rază de soare enervantă pe nas şi privesc lumea printr-o fereastră care îşi schimbă culorile de la un moment la altul.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Am scris cândva despre o fată galbenă pe care am întâlnit-o într-un tren.
Astăzi în timp ce priveam copacii ăştia stupizi din faţa blocului meu gândindu-mă ce să îţi spun despre linişte mi-am adus aminte de ea.

Călătoream într-o vară, la fel de enervantă ca vara de acum şi ca toate verile, prin Transilvania. Eram într-un personal murdar care mirosea a urină, era pe la amiază, puteam auzi foarte clar cum particulele de praf se depuneau cuminţi peste toată întâmplarea aceea.
Opream în fiecare haltă şi asta era bine.
La un moment dat am văzut un lan de floarea-soarelui. Soţul meu de atunci mi-a spus: „ia te uită, Danule, cât galben!”.
Măi, era atât de cald că totul se volatiliza parcă, am privit fix, insistent, pe fereastra murdară a vagonului şi atunci am văzut-o. Era uluitoare! De o perfecţiune nemaiîntâlnită de mine până atunci.
O Fată Galbenă fugind spre tren prin lanul acela de floarea-soarelui. Rochiţa i se lipise de trupul transpirat, şuviţele de păr i se învolburau în jurul capului, părea ireală.
Fantastică şi vie.
Era de o tinereţe care îţi tăia pur şi simplu respiraţia.
Stăteam ca 2 tâmpiţi cu nasul lipit de fereastra aia murdară şi priveam cum alerga înspre tren. Senzaţia clară de poveste. Nu e reală, ne-am spus. Nu există. E de vină doar canicula asta şi trenul, oboseala.
A ajuns în faţa căsuţei albe care ţinea loc de gară, s-a dus ţintă la cişmea, şi-a spălat mâinile şi faţa. Era desculţă. Dintr-o pungă de plastic din aia de 1 leu, cum erau pe vremuri, a scos o pereche de sandale cu toc, s-a spălat pe picioare şi s-a încălţat. A urcat în tren.
Soţului meu îi căzuseră ochelarii de pe nas şi pletele i se pleoştiseră definitiv. Eu desenam deja prin aer cerculeţe şi exclamaţii, pătrăţele şi vocale prelungi.
Stai aşa că nu am terminat de povestit, măi, a urcat în tren şi a intrat în compartimentul nostru. Eram singurii din vagonul acela hodorogit. Clar, mi-am spus, vrea să mai schimbe şi ea o vorbă cu cineva.
Privită de aproape era la fel de perfectă.
Bună, i-am spus. Ea tăcea şi se uita la mine cu rochiţa ei galbenă cu tot şi cu pletele alea auri şi cu sandalele ei cu toc cu tot. Tăcea.
Bună, i-a spus soţul meu de atunci. Unde mergi? Ea tăcea şi ne privea din perfecţiunea aia a ei cu nişte ochi uriaşi.
Cât o fi ceasul? am întrebat-o, numai aşa ca să o aud. Ea tăcea, nu spunea nimic.
Zi şi tu ceva, orice, că parcă nu eşti de-adevăratelea, i-a spus soţul meu enervat.
Şi atunci s-a întâmplat.
Era aproape mută, scotea nişte sunete înfiorătoare. Ceva de neimaginat. Îngrozitor. Doamne, şi nu se mai oprea. Nu mai tăcea odată. Desena prin aer cu mâinile tot felul de semne ciudate.

Da, cred că asta e liniştea. O fată galbenă şi aproape perfectă care ar avea foarte multe de spus.

Am obosit. Mâine am să îţi povestesc despre Insulă. Sau nu ştiu dacă am să îţi mai povestesc. Oricum, Insula e departe de mine acum. Dacă stau bine şi mă gândesc poate nici nu a existat vreodată.

Fum(4)

Posted in Fum on August 16, 2008 by danabanu

Căldura urcă în spirale transparente până sus înspre ultima treaptă a scării de lemn. Printre gene poţi să observi lucrurile din jur subţiindu-se şi privindu-te cu dragoste. Oameni nu. Doar lucruri. Oamenii nu pot fi văzuţi printre gene. Ei dispar la primul semn de slăbiciune. Oamenii trebuie priviţi fix, cu ochii larg deschişi.
Cavalerii cu armurile lor strălucitoare, pajii înfiretaţi, paharnicii şi menestreii, toţi dispar atunci când îi priveşti printre gene. Poate pentru că ei nu există decât în poveştile tale idioate scrise pe jumătate şi aruncate apoi prin sertare.

1.
Totul a început acum foarte mulţi ani când plecând în fugă din Oraşul Părăsit am uitat acolo perechea de pantofi albi cumpăraţi de Sânziana în tinereţea ei de la Paris. Voia ca nepoata ei să îi poarte la nuntă. Spunea că nu are importanţă rochia, buchetul de mireasă, nici măcar mirele nu e foarte important. Spunea că pantofii sunt cei care vor aduce şi vor păstra lumina casei. Şi eu am uitat pantofii cei albi acolo. Am uitat până şi de existenţa lor, mi-am adus aminte de ei foarte târziu când deja eram la prea mulţi kilometrii distanţă şi ani îndepărtare în timp. Poate dacă aş fi luat pantofii cu mine totul ar fi fost altfel. Aiurea. Că mai cred încă în cavaleri cu armuri strălucitoare care abia aşteaptă un semn de la mine ca să transforme pământul în praf auriu e ceva normal oarecum dar să cred că o pereche de pantofi albi pot lumina e o altă poveste.
Nimeni nu ar trebui să plece la drum cu gândul la reîntoarcere. Ori pleci ori rămâi. E simplu. Foarte simplu. E uşor să pleci e mai greu să te întorci.
Oricum…călătoriile mele s-au întâmplat toate cu pantofi roşii în picioare.

2.
Tot ce rămâne până la urmă din agitaţia asta inutilă e fum. Adică nişte gesturi ciudate pe care nu ţi le poţi explica, nişte amănunte care îţi revin în minte atunci când te aştepţi mai puţin, câteva culori şi senzaţii legate de ele. Atât. Oamenii pe care i-ai cunoscut şi care ţi s-au părut pentru totdeauna fixaţi în memoria ta dispar ca şi când nici nu ar fi existat vreodată. Chiar şi tu dispari din memoria lor. Lungi sau scurte călătorii întâmplătoare. Multe cuvinte, prea multe, şi o linişte care coboară ca şi căldura asta ucigătoare în spirale transparente. Atât. Fum şi spirale transparente de căldură.

3.
Ar trebui poate să fii dezamăgit, să te izolezi, să nu mai comunici, să nu mai ceri nimic de la nimeni, mai ales când ştii foarte clar că nu ţi se cuvine nimic. Ar trebui poate să renunţi la tine şi la tot. Să te ridici uşor de la masa ta scris sau din fotoliul de catifea de unde priveşti spre lume cu o curiozitate intactă. Să te ridici spun şi să pleci. Primul pas e mai greu, următorii vin de la sine. Să pleci pe străzi printre oameni, printre întâmplări nemaiîntâmplate, printre zgomote ciudate. Şi să mergi aşa în neştire până oboseşti şi îţi spui că ai ajuns la capătul lumilor tale. Dar asta se întâmplă doar în lumea celor 1000 de cavaleri cu armuri strălucitoare.

4.
Ai obosit. Vara asta e de vină. Şi oamenii care dispar ca şi când nici nu ar fi existat vreodată. Oamenii ăştia pe care nu te poţi stăpâni să nu-i iubeşti, să nu îi aperi, să nu îi păstrezi în cutiuţe frumos desenate şi în gânduri. Te priveşti în oglindă şi surâzi. Asta-i tot. Te priveşti în oglindă şi surâzi. Şi nu ştiu cum se întâmplă dar deodată se face lumină şi îţi dai seama că porţi o pereche de pantofi uluitor de albi.

Fum(3)

Posted in Fum with tags on August 4, 2008 by danabanu

1.
Era foarte înalt. Avea nişte picioare kilometrice. Când îl priveam pe sub gene, un surâs pisicesc îmi exploda aşa, din senin, pe toată faţa atunci mă speriam de mine, ştii doar că nu îmi plac pisicile, apoi mă gândeam că dacă ar ridica o mână ar atinge cerul şi atunci eu m-aş căţăra foarte repede pe trupul lui aş urca până sus de tot în soare, acolo m-aş transforma într-o frunză de viţă de vie şi gata. Aş deveni prima frunză de viţă care a ajuns vreodată în soare.
Nu ştiu cum se făcea dar când îl priveam fix devenea mic, foarte mic, din ce în ce mai mic, dispărea, se transforma într-o gâză sau într-o furnică, oricum ceva se întâmpla cu el şi cu picioarele lui kilometrice.
Nu venea din nicio poveste. Era doar un om din carne şi oase. Putea fi oricând atins, era un om îngrozitor de real. Mi-ar fi plăcut să vânăm împreună gazele pe întinsele câmpii din sud dar sunt sigură că ar fi leşinat la vederea primului animal ucis. Aşa că într-o zi l-am aşezat cuminte pe băncuţa din faţa casei spunându-i că mă duc să număr vitrinele din cartier şi nu m-am mai întors.
Uneori îmi aduc aminte de el. Alteori nu. Armura lui e deja atât de uzată încât chiar nu îl mai înţeleg. După atâţia ani încă mai mărşăluieşte prin Oraşul Părăsit întrebându-se dacă am reuşit să număr toate vitrinele.

2.
Ştii zidul acela alb din Curtea cu Oameni de Ceară? Eu l-am ridicat. Da, eu. Degeaba râzi.
Când am revenit aici primul lucru pe care l-am făcut a fost să închid ochii şi să vopsesc totul în alb. Oameni albi, copaci albi, case albe, şi ferestrele şi străzile toate albe. Numai tu nu erai alb. Pentru că tu nu erai pe atunci. De atâta alb mă dureau ochii şi atunci mi-am cumpărat o pereche de ochelari uriaşi cu lentile negre. Ziua era albă fără ochelari. Noaptea era neagră cu ochelari. Uite aşa am învăţat să trăiesc într-o lume normală. Îmi puneam ochelarii. Îmi scoteam ochelarii. Până când am obosit şi am ridicat zidul. L-am ridicat dintr-o poveste şi 3 sau 4 poezii scrise pe nişte note de plată. Doamna de acolo şi acum mă iubeşte pentru povestea pe care i-am scris-o. Ea era albă încă dinainte. N-a trebuit să o vopsesc.
Zidul mă ferea cumva de privirile indiscrete. Mi le doream dar nu ştiam ce să fac cu ele. Uite, vino aici, hai, nu mă enerva, vino aici, priveşte-mă fix, nţ, uită-te măi la mine, ce vezi? Ei, ceeee veeeezi? Nu-i aşa că nu vezi nimic? Da, asta pentru că am zidul în faţă. E alb. Eu l-am ridicat. Când am obosit să-l port cu mine peste tot l-am dat oamenilor din curtea aia. Ei aveau mai mare nevoie de el. Acum când intru în curte îmi zâmbesc toţi fericiţi. Îl mai port câteodată când fac demostraţii ca asta de acum. Sunt invizibilă. Nu mă poţi vedea.

3.
Când stăteam pe ultima treaptă a scării de lemn care ducea spre pod îmi treceau prin cap o mulţime de gânduri uriaşe. Îmi mai trec şi acum dar mai rar pentru că nu mai am scara de lemn şi dintr-un fotoliu de catifea sau de la biroul meu cel frumos cu picioare sculptate şi sertăraşe pline cu pietre, hârtii, bomboane şi nasturi de tablă nu prea se vede bine în afară. Aici e loc doar de privit înăuntru şi înăuntru e prea multă culoare şi obosesc. Şi eu când obosesc tac. Dacă tac nici gândurile nu mai sunt uriaşe. Devin doar nişte pitici enervanţi care umblă pe străzi căutându-mă.
Unul dintre gândurile mele uriaşe de atunci era despre cum am să fac eu un cort uriaş în care am să adun toţi oameni şi am să le povestesc despre ei. Ei urmau să mă asculte foarte atenţi şi să se transforme în ceea ce eu doream. Mă plictiseam repede de gândul acesta. Asta şi pentru că ajunsesem să îi transform pe toţi după chipul şi asemănarea mea. Ori, tu ştii, eu sunt în fiecare zi altfel.
Un alt gând uriaş era despre cum voi schimba anotimpurile. În primul rând fără primăvară. Primăvara nu îmi place. Oamenii râd fără motiv, se pupă insistent, se ţin de mână fără să ştie de ce. Toamna. Da, toamna e cu totul şi cu totul altceva. Femeile sunt mai frumoase toamna, asta pentru că sunt puţin triste. Bărbaţii au o lumină arămie în ochi. Copiii devin mari într-o clipă. Iarna rămâne şi ea. Acolo vin prietenii mei pictorii şi desenează oameni de zăpadă, eu râd şi ţopăi în jurul lor fericită, apoi mergem să ne plimbăm prin Siberia cu săniile trase de cai.

4.
Alt vis a fost cel cu Ana. Zbura pe deasupra Oraşului Părăsit când am văzut-o ultima dată. Oamenii ieşiseră la ferestre să o privească. Printre muşcate se vedeau în ferestre o mulţime de chipuri fericite. Îi făceau semne, o strigau pe nume. Dar ea trecea mai departe şi în urma ei un miros ciudat de copaci în floare şi de femeie tânără picura linişte peste noi. Noi eram de fapt doar imaginea ei călătoare într-o oglindă oarecum imperfectă. Asta eram şi e bine aşa. Doar trăim într-o lume normală pe care ne-am construit-o ani la rând cu răbdare şi mai ales cu multă, foarte multă blândeţe.
Dar despre linişte am să îţi povestesc data viitoare. Azi nu.

Fum(2)

Posted in Fum with tags on Iulie 26, 2008 by danabanu


Alunecos om. Uneori pare atât de aproape încât îi poţi simţi respiraţia pe obraz apoi dispare de parcă nici nu ar fi existat vreodată. Greu de imaginat că este o fiinţă reală. Şi mai greu e să rezişti armatei lui de cuvinte.
…………………………………………….

În copilăria dintâi Ica mă lua în braţe mă închina la icoane apoi mă ridica până sus în soarele care se strecura sfios prin vitraliile înalte, ţin minte şi acum că soarele îmi intra în ochi desfăcut în culori fantastice şi eu începeam să râd, era cald şi îmi plăcea mirosul acela de busuioc uscat, de tămâie, de umbră. Liniştea aia de biserică pustie. Chiar şi acum după atâţia ani iubesc liniştea bisericilor pustii. Dacă singurătatea e perfectă doar în mijlocul mulţimii, împăcarea cu tine şi cu întunericul din afara şi din înlăuntrul tău e desăvârşită în mijlocul unei biserici pustii.
Stai aşa, cu mâinile cuminţi atârnând pe lângă trup, nu mai e nimeni în toată biserica şi te simţi deodată bătrână cât pământul. Plânsul urcă încetişor în trepte, se întinde pe toţi pereţii, pe tavanul pictat cu sfinţi şi lei cu ochi de om, stai privind spre tavan şi vine deodată Bunul Dumnezeu şi îţi pune mâna pe umăr şi totul devine simplu şi limpede. Devii iubire şi din iubire te naşti iar şi iar, senin, translucid.
Odată un preot mi-a spus că suntem cu toţii aici o mare familie. Vorbele astea ale lui erau atât de simple şi de limpezi încât am crezut în ele. Încă mai cred.

Ica mă închina la icoane apoi îmi spunea: „să dea Dumnezeu să n-ai parte de lacrimi”, aşa îmi spunea, acum când mă gândesc la vorbele ei mi se par mai degrabă un blestem. La moartea tatei nu am plâns, doar am tăcut îndelung. Când am aflat de moartea mamei mă întâlnisem întâmplător pe stradă cu o vecină care mi-a dat vestea, am început să râd în hohote vii, nu ştiu de unde veneau hohotele acelea dar erau atât de vii încât biata femeie s-a speriat şi a fugit lăsându-mă în mijlocul străzii.
Am oroare de lacrimi, nu îmi plac oamenii care plâng la vedere. Mai ales bărbaţii care plâng, Doamne, ăştia sunt cel mai greu de suportat. Se uită în ochii tăi şi îţi spui, uau, ce ochi negri, verzi, albaştrii în fine ce culori or mai fi având, şi deodată falnicul personaj începe să plângă cu lacrimi uriaşe, atunci apare din senin ţopăind ca un pitic cu saboţi uriaşi un moment penibil, nu ştii ce să faci, poate să îi tragi o palmă, poate s-ar linişti, poate să o iei la fugă, poate ar începe să râdă.

……………………………………………

Ştii de ce a părăsit-o Ianuarie pe Adriana? Ianuarie e numele pe care i l-am dat lui Thomas, ăsta e obiceiul meu, dau fiecărui prieten câteun nume nou şi îndeajuns de ciudat, numele i se potriveşte atât de bine încât rămâne cu el şi toată lumea începe să îl strige pe numele cel ciudat.
Am un prieten căruia i-am spus Zgăibărici, îţi dai seama ce încântat e de poreclă, mai ales că are în jur de 60 de ani şi e şi prof. universitar. Rabdă şi tace, e prieten cu mine şi deci mă îngăduie. Pe mine toţi mă îngăduie şi mă iubesc, nu au încotro. I-am spus clar, când va renunţa să se scarpine în cap înainte de a răspunde la o întrebare voi renunţa şi eu să îi mai spun Zgăibărici. Oricum, de fiecare dată când mă întâlnesc cu el îmi pregătesc un set cât mai mare de întrebări. Ador să îl văd cum se încruntă, sprâncenele îi tresaltă şi începe să se scarpine prelung în cap după fiecare întrebare.

Să revin la Ianuarie. Are cea mai frumoasă, inteligentă şi cuminte femeie din tot arealul în care ne zbatem noi, animăluţele astea cu aripi care suntem eu şi prietenii mei, femeia este cuprinsă total şi purtujur de amoare, mai degrabă copleşită de snobismul lui Thomas(Ianuarie) zic eu, mie nu mi-a plăcut niciodată vorbăria lui, şi el a recunoscut că adoră să epateze aruncând în urechile demoazelelor tot felul de fraze pompieristice şi textuleţe pline de gingăşie lipicioasă.
Fetele, în general, sunt mai impresionate de un tip care le scrie poezele pe bandă rulantă şi le cântă serenade la umbra boscheţilor în floare decât de maşini, bani şi alte chestii de genul ăsta.
Fii bărbat! spune-i unei urâte că e frumoasă ca luna-n zori şi va fi a ta pentru măcar 2 zile(spunerea asta face parte din manualul meu scris la cerere pentru amicii singuri-cuc).
Povestea cum că toate dar toate fetele aleargă 1000 de km garduri după tot feluri de chestii aurite e spusă în general de tipii urâţi care n-au niciun sfanţ şi nici un număr cât de cât decent de neuroni şi deci la simpla lor apariţie orice umbră de sex feminin(tânără cât de cât) se face dispărută cât ai urla cu foc fugiţi că a venit.
Deci…
Ianuarie o părăseşte(iar!, a nu ştiu câta oară) pe Adriana. Toată pădurea de prieteni pică la pământ secerată de uraganul mirării.
Adriana rămâne frumoasă Penelopă, inteligentă, fină, pletoasă şi neconsolată.
Ianuarie apare după câteva zile de la regretabila întâmplare cu o achiziţie nouă, bună de speriat hoţii din Obor. Fără exagerare. Parametrii uriaşi. Lungime astronomică. Lăţime planetară.
Conversaţia decurge bine, în sensul că domnişoara cea nouă nu spune decât îhî şi aha, ahaha şi îhîhî, la intervale regulate de timp.
Curajoasă ca întotdeauna îl târăsc pe Ianuarie într-un colţ mai retras ferit de privirea fistichie a însoţitoarei sale şi îl întreb în numele tribului de prieteni ce şi de ce, pentru ce, de când până când, cine, unde, despre ce, despre cine, şi totuşi cum.
Răspunsul lui Ianuarie: Adriana este prea prea pentru mine. Mă simt ciudat lângă ea. Seamănă prea mult cu mine. Tu nu ai observat că suntem identici? Pentru Dumnezeu, e prea mult, prefer să fiu unic şi neasemuit. Şi parcă totuşi îi sunt inferior într-un fel. Cu femeia asta nouă alături mă simt stăpân pe mine şi deţin supremaţia în stat.
Auzi la el, ăsta bărbat! să renunţi din 2 în 2 luni la o femeie frumoasă şi inteligentă, plină de distincţie şi bun simţ doar pentru că simţi tu că ea te pune în inferioritate deşi sunteţi asemănători…
Hmmm, superbe creaturi bărbaţii dar totuşi inferiori cam în prea multe cazuri!, plantez şi eu o vorbă, încă o generalizare pe lume nu dăunează grav.
Ştiu sigur că într-una din zilele viitoare Ianuarie va plânge cu lacrimi de crocodil în faţa Adrianei iar ea se va bucura şi îl va primi înapoi tăcută. E o fată cu mult bun simţ. Apoi el va pleca iar şi iar se va întoarce şi tot aşa până la sfârşitul lumii lor şi înapoi.

………………………………………………

O ascultam cu atenţie pe fata asta plină de viaţă, culoare şi sensuri atât de neaşteptate ale frazelor.Deşi mă obosea oarecum o lăsam să vorbească fără să o întrerup şi asta pentru că ar fi tăcut şi atunci nimic nu ar mai fi fost la fel.

Alergau prin Oraşul Părăsit 1000 de cavaleri îmbrăcaţi în armuri ce străluceau fără seamăn în lumina lunii.
Dinspre Turnul cu Ceas coborau umbre ciudate. Am închis ochii, somnul venea adus în valuri strălucitoare de ea, mai bine spus de cuvintele ei atât de numeroase.
Alunecam înspre o poveste care devenise într-un anume fel foarte ciudat şi a mea. În somn, fără nicio teamă, am pornit deodată unul lângă celălalt, un pas, apoi încă unul, drumul şerpuia lung şi părea nesfârşit.
Abia spre dimineaţă mi-am dat seama că nu era de fapt somn, era doar o stare de veghe la căpătâiul unui om care spunea prea multe cuvinte.
Voiam să îi ofer o lumină şi nu puteam să fac asta decât ascultând-o în tăcere.

Fum(1)

Posted in Fum with tags on Iulie 19, 2008 by danabanu

1.
Ştiam despre el doar că uneori mă minţea fără niciun motiv. Atât. Doar că uneori mă minţea fără niciun motiv.
Mă privea lung iar eu chiar nu înţelegeam nimic din omul ăsta, îmi venea să îi dau 2 palme, jap, jap, să îi dau 2 palme apoi să îl iau de mână şi să plecăm amândoi departe, să îi arăt lumea şi el să tacă.
Doar atât voiam, să tacă!
N-am înţeles niciodată prea bine oamenii, ăsta e adevărul(adevărul zilei de astăzi desigur,mâine voi avea un alt adevăr), nu i-am înţeles. Mulţi spun că eheheee, şcoala vieţii(Dumnezeule, ce expresie tâmpită, auzi la ei „şcoala vieţii”) te învaţă una şi alta şi de toate în general, te învaţă să cunoşti oamenii şi să le anticipezi fiecare mişcare. Da’ de unde, nu m-a învăţat nimic „şcoala” asta, oamenii au rămas pentru mine la fel de ciudaţi. Cu cât cunosc mai mulţi oameni, cât mai divers coloraţi, cu atât ceaţa devine mai densă. Iubesc oamenii şi iubesc ceaţa pe care ei o lasă în urmă când zboară prin faţa ochilor mei atent fixaţi asupra lor.

Nici nu ştiu când şi cum am ajuns iar în Oraşul Părăsit. Îmi spusesem de o mie de ori că nu mă voi reîntoarce acolo, reuşisem să scap cu bine, să îi supravieţuiesc, să rămân un om viu. Poate avea dreptate, poate chiar sunt deja prea obosită, poate întoarcerea asta în Oraş să fie Semnul.

Cine era omul acela şi ce voia? Îmi tot vorbea despre mine cu o siguranţă enervantă, nu accepta să fie contrazis, vorbea despre mine, spunea cuvinte, foarte multe cuvinte, toate vorbele acelea se rostogoleau ca merele dintr-un coş vechi de nuiele, se rostogoleau pe caldarâm şi străluceau în lumina soarelui spart în bucăţi, şi eu începeam să râd în hohote înalte până la cer, şi mă ridicam împreună cu ele deasupra Oraşului, încercam să rămân acolo, să nu cad, să îmi păstrez echilibrul, să nu cad…

Fumam cu aceeaşi plăcere dintotdeauna, ţigară după ţigară, fumul îmi intra în ochi, mă enerva dar continuam să fumez. Îmi observam fiecare gest din afară, senzaţia stranie că eu sunt el de fapt şi că mă privesc din afară şi chiar nu îmi plăcea de mine, nu îmi plăcea să mă văd obosită, cu părul murdar şi nervii încordaţi, cu pumnii strânşi, cu răsuflarea oprită.
-Cu cine te lupţi tu, Danule? Nu vezi că nu ai cu cine să te lupţi?
Şi săbiile cavalerilor străluceau, armurile grele străluceau şi ele, coifurile erau lustruite, nu era ceaţă, nu ploua, câmpul de luptă se întindea nesfârşit dinaintea ochilor mei, atacul era iminent, victoria sigură, nu trebuia decât să dau semnalul de luptă şi gata, aş fi câştigat încă şi încă o dată.
-Cu cine te lupţi tu, Danule? Nu vezi că nu ai cu cine să te lupţi?
Încremeniseră cavalerii în aşteptarea semnului meu, steagul de luptă se cerea înfipt în pământul acela străin, trebuia să fiu atentă, foarte atentă…
Unde naiba dispăruseră cu toţii, nu aveau unde să se ascundă, era doar câmp întins cât vedeam cu ochii, nu aveau unde să se ascundă, cavalerii erau pregătiţi de luptă, atacul era iminent…

E prima luptă pe care o pierd mi-am spus închizând ochii şi luând-o la fugă pe străzile Oraşului Părăsit.
Trebuia să se întâmple şi asta. Poate avea dreptate…am obosit. Şi de ce mi-a spus „Danule”? De unde ştia? Cine era omul ăsta cu lumini atât de schimbătoare, cu măşti perfecte şi cuvinte când prea multe când prea puţine, omul ăsta care vorbeşte despre mine cu o siguranţă pe care doar eu îmi permit să o am mereu?…Aproape mereu…

2.
Blândeţea otrăvită în care te închizi ca într-o cameră cu perdele aurii şi candelabre enorme, o cameră cu fotolii îmbrăcate în catifeluri grele, cu măsuţe ovale de cafea şi rochii împărăteşti pe care nu le porţi decât noaptea în lumina discretă a veiozei cu abajur verde.
Blândeţea otrăvită moştenită de la SânziAna şi de la toţi cei din neamul ei ciudat şi înfricoşător.
O, cum ai sfâşia-o în bucăţi mici, mici, mici, ai arunca-o peste lume într-o ploaie de sori coloraţi, ai vrea să scapi de ea, de liniştea asta politicoasă care te opreşte de la strigăt.
Nu e politicos să ridici vocea, nu e politicos să mănânci cu gura deschisă, să intri în restaurant înaintea bărbatului, să întrerupi un om în mijlocul frazei, să vorbeşti prea mult, să taci prea mult, să nu răspunzi la întrebări, să nu fii atent la ce ţi se spune. La naiba cu toate astea! Nu e politicos să respiri, să exişti, să trăieşti, nu, nu, nu, peste tot doar interdicţii, ţara lui Nu-Împărat, îmi bag picioarele în ea şi în toată povestea asta cu iz de migdale amare.
Gata cu blândeţea otrăvită!
Gata cu Nu şi cu „Da sau Nu”!

E timpul să aprinzi candelabrul în mijlocul zilei, să îţi pui una dintre rochiile tale împărăteşti, să bei cafea din ceşcuţe pentru pitici, argintate, şi să numeri anotimpurile. Ce dacă ai tenişi albi în picioare, nu te vede nimeni. Auzi, nu te vede nimeni! poţi să dansezi până seara târziu în lumina fastuoasă a lumânărilor din candelabrul cel uriaş, poţi să ţipi cât vrei, hai, strigă, hai, ţipă! Spune-le că inocenţa nu e o chestie penibilă cu care te naşti şi pe care o porţi doar aşa din întâmplare printr-o lume a nu ştiu cui. Spune-le că trebuie să supravieţuieşti cu inocenţa ta cu tot iar pentru asta e nevoie de pumni strânşi, de luptă cu întunericul din afara şi din înăuntrul tău, că nu poţi accepta lumea şi cu asta basta, nu poţi să dormi în singura viaţă a ta, cea mai frumoasă viaţă din câte se pot întâmpla e a ta, doar a ta, nu o împarţi cu nimeni, nu o dai cu împrumut şi nu o primeşti pe gratis, e nevoie să lupţi pentru ea. Eşti om, nu o plantă oarecare, ai culori, ai 1000 de morţi întâmplate şi te ai pe tine în grijă. Lupţi pentru tine, cu tine, în fiecare zi, în fiecare seară. Trebuie să te naşti în fiecare dimineaţă şi să arzi cu pasiune şi fără de teamă.

Inutil.

Blândeţea ta rămâne acolo, nu o poţi alunga, nu o poţi ucide nici măcar acum când te găseşti în faţa armatei tale de aprigi cavaleri îmbrăcaţi în armuri strălucitoare, cavalerii ăştia care îţi poartă steagul de luptă de atâţia ani fără să obosească niciodată, fără să dea un pas înapoi, gata să ucidă oricând pentru tine, cavalerii tăi strălucitori care te privesc în momentul acesta încremeniţi de uimire, mustrător, aproape gata să te sfâşie văzându-te deodată indecisă, în echilibru precar, cu rochia cea împărătească prăfuită şi roasă de molii, cu părul murdar, un om aproape nebun, un om aproape sfârşit.

Fum şi cenuşă, doar fum şi cenuşă apoi o ploaie scurtă de vară a nimănui.

Blândeţea otrăvită râzând cu toţi dinţii în soare.

Linişte.

Fum.