Archive for the poveşti din mansarda Magdei-Lena Category

Oameni morţi-oameni vii(scenariu)

Posted in poveşti din mansarda Magdei-Lena on Iulie 17, 2008 by danabanu

Personaje:
Bătrânul 1- poartă părul lung legat într-o coadă, barbă neîngrijită, cearcăne pronunţate
Bătrânul 2- e identic cu Bătrânul 1
o femeie- vârstă incertă(între 30 şi 40 de ani), înaltă, urâtă
un adolescent- blond, cu ten acneic,poartă ochelari, haină scurtă la mâneci cu buzunarele pline de hârtii

Pe scenă sunt 2 scaune şi o masă. Pe masă o sticlă de votcă şi o scrumieră plină cu mucuri de ţigări. În colţul scenei o fereastră uriaşă.

Bătrânul 1: Despre oameni numai de bine, numai de bine, aşa m-au învăţat ai mei…despre oameni numai de bine…de parcă oamenii ar fi morţi cu toţii…poate aveau dreptate, cine ştie.
o femeie: Iar te-ai îmbătat, e drept că îţi stă mai bine beat decât treaz, vrei cafea? nu vrei precis, nu ştiu de ce mă mai obosesc să te întreb, nu mai bea votcă din aia proastă, ai să te distrugi de tot, de fapt eşti distrus deja, mai bine tac şi mă arunc pe fereastră
Bătrânul 1: Mai bine.
o femeie: Auzi mă, derbedeule arogant şi enervant, tu să nu îmi răspunzi, să taci, auzi, să taci, nu ţi-e destul că vin în fiecare zi să îţi ascult tâmpeniile pe care le debitezi, mi-e silă de tine, auzi, mi-e silă de tine şi de toţi, de aerele voastre de martiri, de părul tău alb şi de ochii ăia verzi care nu spun niciodată nimic, vreau linişte şi vreau să fiu lăsată în pace, să nu mai aud pe nimeni, măcar de-ai muri odată, să scap de tine!
Bătrânul 1: Măcar.
o femeie: Spune-mi şi mie, toată ziua vorbeşti despre ai tăi, măcar i-ai cunoscut? Cine era maică-ta? Cine era taică-tău?
Bătrânul 1: N-am avut mamă, pe mine m-a născut o vecină, n-am avut tată, m-a făcut un verişor.
o femeie: Iar îţi baţi joc de mine, iar şi iar şi iar, eu tot taaaaac, şi rabd, şi rabd şi rabd.
Bătrânul 1:Păi nu taci deloc, vorbeşti tot timpul.

Femeia deschide fereastra priveşte atentă afară şi se aruncă fără nicio ezitare cu capul în jos.

Bătrânul 1: Uau, e linişte, s-a dus şi asta, să intre următorul.

Intră Adolescentul se aşază cu timiditate pe scaun.

un adolescent: Bună ziua, dumneavoastră aţi iubit vreodată?
Bătrânul1: Altfel te simţi bine?
un adolescent: Păi sincer vă spun că nu mă simt bine deloc, nu mă bagă nimeni în seamă, sunt atât de singur că uneori chiar mă întreb dacă mai are vreun rost să trăiesc.
Bătrânul 1:Bună întrebare.
un adolescent: Oare femeile au suflet?
Bătrânul 1: Proastă întrebare.
un adolescent: Cred că vă deranjez, vreţi să plec? Mai stau puţin, vă rog, la dumneavoastră e atât de bine, numai dumneavoastră mă înţelegeţi, în rest nu am cu cine vorbi, oamenii fug de mine.
Bătrânul 1:Inteligenţi oamenii ăştia.
un adolescent:Ştiţi, eu scriu poezii parcă îmi e mai uşor când scriu, s-ar putea chiar să am talent.
Bătrânul: Vezi că e deschisă fereastra.

Adolescentul merge spre fereastră priveşte în afară apoi se aruncă fără nicio ezitare cu capul în jos

Bătrânul 1: Ăsta măcar era tânăr, gata, pentru astăzi ajung ăştia doi, sunt obosit, sau nu, să mai intre unul, ultimul.

Intră Bătrânul 2, se trânteşte pe scaun, pare foarte obosit

Bătrânul 1: Da’ tu de unde ai mai apărut? Cine eşti? Nu te-am mai văzut pe aici.
Bătrânul 2: Unul ca tine se pare, voiam să te văd mai de aproape, pică o grămadă de oameni de la fereastra ta, n-am nimic cu tine sau cu ei dar mă enervează că toţi pică în bucătărie la mine, stau la masă, beau cafele, fumează, râd toată ziua, spun bancuri, ţâncul scrie poezii şi le citeşte cu voce tare, tămbălău mare.
Bătrânul 1: Cred că mai trebuie să beau ceva.
Bătrânul 2: Îţi dau din votca mea.
Bătrânul 1: Şi zi aşa…cad în bucătărie la tine, hai că m-am lămurit, mă tot întrebam cum se face de se întorc în fiecare zi doar îi văd cum se aruncă de la fereastra aia, mă gândeam că suntem morţi cu toţii, ai mei spuneau că despre oameni numai de bine, mă gândeam că oamenii sunt morţi cu toţii
Bătrânul 2: Nu, prietene, doar noi suntem morţi, suntem doar noi în camera asta.
Bătrânul 1: Păi dacă le e aşa de bine acolo în bucătăria ta de ce se mai întorc aici?
Bătrânul 2: Poate pentru că aici e linişte, vin pe rând, mai iau şi ei o pauză, e destul de greu să trăieşti tot timpul, oamenii mai şi obosesc.
Bătrânul 1: Mda, vin aici ca la w.c., spui că noi suntem morţi? deci asta e moartea? mă, tu eşti beat. Neeeeeee, ceva nu e în regulă, uite, puştiul spunea că nu are cu cine să vorbească, spunea că oamenii fug de el, femeia spunea că s-a săturat de tâmpenii şi că vrea linişte, dacă ar fi aşa de ce le-ar place în bucătărie la tine?
Bătrânul 2: Pentru că ei sunt vii habar n-au să moară, intră în moarte cu sechele, pe jumătate săturaţi de traiul lor de zi cu zi, stau legaţi de viaţă dar îşi doresc moartea ca pe o schimbare de decor, se întorc mereu în bucătăria mea numai pentru ca să revină aici sau, ştiu şi eu, revin mereu aici doar ca să se întoarcă.
Bătrânul 1: deci aia e viaţa? acolo se întâmplă viaţa, în bucătăria ta?!

Bătrânul 1 se ridică de pe scaun face câţiva paşi până la fereastră priveşte atent în afară, se aruncă fără nicio ezitare cu capul în jos.

Bătrânul 2: A plecat şi ăsta, gata, ajunge pentru astăzi, mâine vin iar cu toţii, pe rând desigur, pe rând.

Monolog de pe ultima treaptă a scării de lemn

Posted in poveşti din mansarda Magdei-Lena on Iunie 20, 2008 by danabanu

Poveşti din mansarda Magdei-Lena(fragment)

De pe ultima treaptă a scării de lemn care ducea strâmt spre podul casei priveam soarele printr-o frunză de viţă de vie.
Eram sigură că lumina aceea orbitoare era inventată de mine pentru mine. Abia foarte târziu, acum înspre maturitate, am aflat că soarele e de fapt un cal uriaş de foc. Cred că e foarte greu să fii un cal uriaş de foc, eu cel puţin nu am reuşit niciodată să fiu cal, cu atât mai mult unul de foc şi uriaş pe deasupra, dacă stau bine să mă gândesc nici nu mi-am dorit, e mai bine să fii Magda-Lena.
Am văzut odată un cal murind, nu mi-a fost frică absolut deloc.Caii nu mor ca şi oamenii, mor mult mai frumos. De oamenii care mor mi-e frică.De cei care trăiesc nu.

În grădină e vară, Mihăiţă, prunul nostru cel zevzec, m-a asigurat că nu va lăsa vara să plece de acolo, el nu are niciodată dreptate, minte de îi cad toate prunele şi se fac dulceaţă, gem şi gomboţuri dar eu îi spun că îl cred pe cuvânt, atunci adoarme fericit cu vara lui cu tot.
La mine aici, pe ultima treaptă a scării de lemn, e toamnă.
Iarna stă bine aşezată, tot de mine desigur, pe umerii tatei, alături de maică-mea, tata râde şi le poartă prin ceruri la galop, de Crăciun îmi trimit mereu vederi colorate, ştiu cât de mult îmi plac, bine, e adevărat că ele nu ajung niciodată la mine, asta pentru că între timp au murit toţi poştaşii sau au îmbătrânit şi au ieşit la pensie.
Primăvara nu îmi place deci nu există.

Cel mai mult şi mai mult îmi plac străzile pavate cu piatră cubică şi casele cu ochi în acoperiş(e drept însă că îmi plac şi bărbaţii cu picioare lungi, de fiecare dată când văd un bărbat cu picioare lungi îmi vine să fluier după el admirativ, n-o fac niciodată, asta pentru că în poveşti nu e frumos să fluieri iar Magda-Lena e îndeajuns de tăcută, personajul ar deveni grotesc şi cu siguranţă şi-ar pierde liniuţa).
Piatra cubică îmi place pentru că e din granit şi când calci pe ea parcă ai ţopăi pe nişte munţi care s-au făcut covor la picioarele tale. Casele cu ochi în acoperiş sunt prietenoase deşi te urmăresc vigilente, nu poţi schiţa niciun gest imatur sau nepoliticos uneori mă intimidează, poate şi din cauza asta le iubesc.

La mine în Cetate e seară acum, Melcii au ieşit la plimbare, aşa le spun eu celor 2 bătrânei simpatici şi tăcuţi care se plimbă de mână printre mestecenii de la marginea oraşului, uneori mestecenii devin râu, izvor, fluviu sau mare, depinde mai ales de cum îmi piaptăn părul dimineaţa, dacă îl piaptăn cu cărare la mijloc devin mare, dacă îmi fac 2 codiţe devin izvor, când îmi fac coc mestecenii se transformă în fluviu.
Pe cei doi bătrâni i-am inventat ca să fie linişte şi ca să mă pot auzi mai bine când spun tot ce îmi trece prin cap. Sunt singurii oameni din Cetate deşi cred că în curând îi voi transforma în 2 scrâncioburi ca să mă lase în pace, am o vagă bănuială că vor să dea anotimpurilor numere şi să le ordoneze după bunul lor plac. Ei, ei, ei, oamenii şi obiceiurile lor ciudate. Trebuie mereu să pună totul în ordine, să dea nume, definiţii, să clasifice, justifice, să înţeleagă totul, spun ei.

Eu sunt desupra oraşului, la mine în Cetate sunt învingător, asta pentru că sunt singur, am învins tot ce era de învins, cândva am să mă transform într-un felinar uriaş şi am să ard cu lumină înaltă ziua în amiaza mare până hăăăt către soare şi înapoi.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Da, asta e, de aici de pe ultima treaptă a scării de lemn care duce spre podul casei lumea se vede ca o sferă uriaşă de foc nu-mi rămâne decât să zâmbesc şi să ard mai departe.

ascultă acest fragment în lectura autoarei